În liceu aveam un coleg. Bine… aveam mai mulţi colegi, dar aveam unul pe care îl chema Ştirbu. Băiat bun, uneori mitoman dar săritor în majoritatea situaţiilor şi un bun mijlocaş de bandă. La momentul respectiv asta cu fotbalul conta mai mult decât exagerările lui devenite marcă înregistrată.

Tot în liceu aveam o profesoară de biologie. Genul Cruela De Vil, aproape de pensionare, mereu (dar MEREU!) încruntată, foarte aspră. O femeie dură, un profesor extrem de bun. Doamna Manta era o teroare pentru toţi filologii şi aşteptam cu nerăbdare momentul pensionării, care părea că se îndepărtează tot mai mult pe măsură ce trecea timpul.

Prin clasa a 10-a doamna Manta începuse să ne ştie şi să ne strige pe numele de familie. Şi cum striga într-o zi catalogul, trece de P, trece de R…

– Surdu!

Linişte totală… ne gândeam că o fi vreun coleg nou…

– Surdu!

Niciun răspuns. Între timp ne-a picat fisa.

– Vreţi să spuneţi “Ştirbu”, e absent, doamnă.
– Aşa, Ştirbu… deci e absent.

Trec vreo 2 săptămâni, începe ascultarea. Vorbeam noi despre muşchi, insecte, animale, sau despre ce-om fi vorbit şi profa începe să ceară răspunsuri alternative prin clasă:

– Şchiopu… tu ce zici? Care e răspunsul corect?

Eram pe jos, vă daţi seama. Uitasem să-i povestim şi colegului Ştirbu, dar s-a prins repede.

– Doamnă, ştiţi… pe mine mă cheamă Ştirbu…
– Aşa, Ştirbu, ia zi, ştii răspunsul la întrebare? (pentru prima oară, am văzut-o pe profă cum mustăcea)

După ce ne-am revenit nu i-am mai zis niciodată colegului Ştirbu pe numele lui de familie. Îl strigam în toate felurile: Şchiopu, Surdu, Ologu :)) Din fericire ţinea la glume şi nu s-a supărat. Oricum, profa nu prea i-a nimerit numele de familie nici în anii următori.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.