Tag

povesti

UNTOLD 2017: Activări şi poveşti mişto

0

Cumva am reuşit să nu public acest draft după UNTOLD şi e păcat să nu vadă lumina internetului.

Anul ăsta au fost 4593 de activări la UNTOLD. Sau cel puţin atâtea am numărat eu. Efectiv nu puteai să faci un pas în lateral că vedeai pe cineva care vrea să te activeze în relaţie cu un brand. Unii oameni s-au plâns că sunt prea multe şi că *festivalul nu mai e ce a fost*, alţii s-au bucurat de ceea ce le făcea cu ochiul. Eu am fost cumva între cele 2 extreme, mi-a plăcut diversitatea, dar la un moment dat m-am simţit puţin obosit de tot haosul ăsta.

De departe, câştigătorii acestei ediţii de UNTOLD la capitolul activări au fost oamenii de la Winston care i-au adus pe băieţii cu acel wind tunnel. Au avut şi un plasament bun, chiar între scena Absolut şi stadion, ceea ce a făcut ca toată lumea să se oprească minute întregi şi să se uite la curajoşii care zburau la câţiva metri înălţime. 4 zile a fost ambuteiaj total în zona aia.

Citeste tot articolul

Două poveşti de la FITS 2017

1

Transcriu aici două dintre poveştile de la FITS pe care le-am scris pe Facebook pentru că n-aş vrea să se piardă printre mii de alte postări şi să-mi apară doar o dată pe an în Memories. 

***

“Auzi, tu ai bicicletă?”
“Da, tu ai?”
“Am… N-ai vrea să ne plimbăm odată cu bicicleta până aici?”
“Până aici sus? Nu cred că putem…”
“Nu până aici, doar până în Cisnădioara, să venim cu bicicletele împreună. Ai vrea?”
“Da.”
Și și-au zâmbit unul altuia. Începutul unei povești de vară pentru doi voluntari de la FITS2017.

Citeste tot articolul

Două poveşti de demult

0

Prima poveste pe care vreau să v-o spun în seara asta e despre un puşti care mereu şi-a dorit să fie în rândul lumii. Şi care de cele mai multe ori a fost, spre propria lui satisfacţie şi, pe alocuri, spre disperarea părinţilor, care încercau să apeleze la logica elementară a puştiului şi să-l convingă că uneori nu e bine să fii în rând cu lumea. Dar puţinele momente în care n-a reuşit să fie în rândul lumii au lăsat urme adânci şi amintiri neplăcute.

Una dintre amintirile astea e legată de fotografiile pentru ziua mamei. Puştiul trecuse prin toate etapele de la grădiniţă cu felicitarea desenată, felicitarea pictată şi felicitarea decupată pentru 8 martie. Iar la şcoală venise momentul fotografiei în uniformă de şcoler, cu zâmbet larg şi penarul alături. Eh, puştiul a ratat dintr-un motiv oarecare celebra fotografie pe care au făcut-o aproape toţi copiii în şcoala primară şi a regretat ani la rând. Ba chiar a încercat să facă altfel de poze, mai puţin oficiale, pe care să le dăruiască mamei. Dar a rămas golul ăla. 

Citeste tot articolul

Arhanghelii Literaturii Române (20)

1

După cum v-am mai povestit, ora de limba şi literatura română era sfântă în liceu. Ne străduiam cu toţii să ne facem temele cât mai bine, lipseam doar în cazuri extreme şi citeam pe rupte. Toate lecturile alea pe care lumea le consideră plictisitoare şi demodate, toate poeziile lui Eminescu, toate romanele lui Sadoveanu. Cred că am citit mai multe dintre romanele lui decât a reuşit însuşi Sadoveanu să citească. Să fim serioşi, cine are răbdare să scrie 1500 de pagini despre Fraţii Jderi şi se apucă să le şi recitească pe urmă? Dacă ar fi prins momentul, Sadoveanu cred că ar fi citit seria Game of Thrones sau Stăpânul Inelelor în loc să-şi recitească romanele cu kilometri de descrieri ale Moldovei.

Dar pentru că nu era suficient să citim, începuse la un moment dat o competiţie internă pe cele mai bune comentarii. Analize de tot felul şi sinteze total diferite faţă de cărţile clasice de comentarii. Noi studiam după o programă alternativă, cu o lectură suplimentară burduşită de titluri şi metode uşor diferite de lucru. Dar chiar şi aşa nu puteam să ne abţinem din când în când de la fraze pompoase. Le mai băgam de umplutură şi ne erau îngăduite, până când şeful clasei a venit cu cea mai pompoasă introducere din istoria introducerilor pompoase. Fraza suna cam aşa:

Pe cerul literaturii române o stea veghează teritoriul sensibil românesc… (autorul cutare)

Ulterior am aflat că fusese inspirată dintr-o serie de caiete de comentarii ale unei domnişoare multi-premiate cu o generaţie înaintea noastră. Dar schema funcţiona foarte bine, toată lumea era impresionată de alăturarea potrivită de vorbe şi laudele curgeau. Până când şeful nostru de clasă a început tot aşa un comentariu despre o poezie de-ale lui Mircea Cărtărescu. “Pe cerul literaturii române o stea veghează teritoriul sensibil românesc: Mircea Cărtărescu”. Moment în care profesoara nu s-a putut abţine şi a exclamat:

– Mămică, dar Mircea Cărtărescu e viu! Cum poate să vegheze pe cerul literaturii române?!?

Arhanghelii Literaturii Române (18)

0

Ştergem praful de pe rubrica cu amintiri din liceu, nu vor mai fi pauze aşa lungi, promit.

Când nu chiuleam pe motiv de competiţii sportive sau concursuri de graffitti şi nici n-aveam de jucat în vreo piesă de teatru, se mai nimerea să scăpăm de ore pur şi simplu. Aveam o profă foarte sensibilă, care ţinea mult la noi şi care avea uneori impresia că suntem surmenaţi. Cum noi învăţam pe bune la o singură materie – limba şi literatura română, nu prea aveam cum să obosim aşa mult (poate de la prea mult baschet şi fotbal), dar intram în joc şi ne făceam rost de scutire pentru câteva ore.

De cele mai multe ori era de ajuns ca unul din noi să stea liniştit în banca lui şi să privească spre catedră cu o mină tristă şi profa imediat se activa: “Alex (Edi/Răzvan) eşti bine?”. Nici nu era nevoie să spui ceva. O tânguială era de ajuns şi în 5 minute erai cu ghiozdanul în spate pornind spre spital şi mai apoi spre casă. Şi ca să nu ţi se facă rău şi să cazi pe stradă, veneau şi 2 colegi cu tine, care aveau învoire 2-3 ore, adică exact cât să nu mai fie nevoie să se întoarcă la şcoală în ziua respectivă.

Citeste tot articolul

Regrete

0

Pe o bancă aruncată lângă un teren de sport dintr-un liceu bucureştean, un profesor îşi începe amărât povestea în timp ce priveşte nişte prichindei de clasa a doua cum bat mingea.

Am fost la două minute de un debut în Divizia A… dar am avut ghinion!

Discuţia legată de jocul puştilor se opreşte, iar cei din jur se trag mai aproape, să audă povestea.

În ’86 eram junior la Sportul şi jucam la echipa mică. În echipa mare erau Hagi, Mircea Sandu şi Gino Iorgulescu. Jucam mijlocaş, pe postul lui Hagi. După câteva meciuri bune am fost adus la echipa mare şi am stat pe bancă. La un meci, prin minutul ’80, antrenorul ne-a trimis la încălzire, pe mine şi pe vreo 2 colegi. Aveam avans mare şi voia să bage nişte juniori. Unul dintre colegi a intrat, urma să intru eu.”

Se opreşte ca să dea mingea puştilor, apoi se aşază înapoi pe bancă şi continuă…

Când mai erau câteva minute m-am echipat să intru. Urma să-l înlocuiesc pe Hagi! S-au anunţat 2 minute de prelungire de la margine, mingea n-a mai ieşit, arbitrul a fluierat mai devreme. Am fost la două minute de debutul în Divizia A. Pe urmă s-a terminat campionatul, m-am accidentat şi n-am mai putut reveni niciodată la forma iniţială.

Aş fi dat orice măcar să pot debuta în Divizia A…

Istorisirea s-a  încheiat la fel de brusc cum începuse. Proful s-a ridicat, a fluierat scurt încheiand astfel meciul copiilor si a plecat spre sala de sport.

Nu cred să fi văzut vreodată un regret mai profund citindu-se pe faţa unui om.

Poveste cu frizerie

0

Eram mai mic, prin şcoala generală sau prin liceu, şi după o iarnă mai lungă m-am dus să mă tund. Trecuse ceva timp de la ultima tunsoare, că iarna oricum purtam căciulă şi aveam cărare pe dreapta.

Am plecat spre locul cu pricina – o frizerie la care mă tundeam de ani buni, aflată la parterul blocului vecin.

Am traversat în grabă, am intrat plictisit în scară. Am urcat în fugă treptele de la intrare şi când am deschis uşa mi-am dat seama că am nimerit într-o casă. De oameni. :)) Nu cred că am ţinut uşa deschisă mai mult de 2-3 secunde, timp în care am văzut covoare, mobilă… ca în orice locuinţă. Dispăruseră gresia albă şi oglinzile mari.

Am închis uşa, m-am întors şi am plecat. N-a durat mai mult de 5 secunde toată faza. Partea bună e că n-a auzit nimeni.

Dar cum să te muţi într-un apartament în care ştii că a fost frizerie ani la rând şi să stai cu uşa descuiată? În primul apartament de la parter, imediat cum intri într-o scară aflată la stradă? Lipsea doar un semn pe care să scrie: vă invităm să ne jefuiţi.

Arhanghelii Literaturii Române (17)

3

Cred că prima chestie care m-a dat pe spate la Şcoala Centrală au fost dulapurile. Pe holurile şcolii erau nişte dulapuri de-alea cum au toţi liceenii în filmele americane. Sau, mă rog, aproape ca alea. Varianta românească (şi, deci, adaptată) presupunea că fiecare 3-4 elevi erau obligaţi să împartă câte un dulap – din lipsă de spaţiu. Holurile erau mici, dulapurile erau puţine şi oricum nu aveau acces decât elevii de liceu (la Şcoala Centrală sunt clasele 1-12).

Citeste tot articolul

Încă mai merg schemele astea?

4

În rarele momente în care ajung să plătesc întreţinerea, îmi place să stau şi să ascult poveştile oamenilor de prin bloc. Fiecare cu nemulţumirea lui, fiecare cu diverse istorisiri legate de complexul nostru rezidenţial.

Astă-seară aşteptam la rând şi am auzit o poveste demnă de Amintirile din Epoca de Aur. Cică azi ar fi umblat prin bloc un individ în salopetă care pretindea că ar fi de la deratizare şi cerea bani locatarilor pentru un serviciu de deratizare efectuat la subsolul blocului. 66 de lei.

O tipă de vreo 25 de ani (din Bucureşti! deci nu vreo tipă venită acum din provincie) povestea supărată că individul i-ar fi zis că e trimis de administrator şi că el a prestat un serviciu pentru care îşi vrea banii. Când tipa a cerut chitanţă, impostorul i-a zis că aia se obţine de la administrator, odată cu plata întreţinerii. Şi astfel tipa venise să plătească întreţinerea şi să se convingă că n-a fost ţepuită.

Las la o parte faptul că în astfel de cazuri nu prea stau la palavre cu ăştia, dar să-i şi dai 66 de lei? Sau mai exact, să-i dai bani? Credeam că schemele astea nu mai merg de ani buni. Mai ales la tineri peste 25 de ani, oameni în toată firea. Câtă vrăjeală să fi avut acel ţepar?

Arhanghelii Literaturii Române (16)

3

Trebuie să fi fost prin clasa a 10-a când a avut loc toată povestea cu jurnaliştii răpiţi în Irak. Am auzit într-o seară la ştiri că sunt 3 români răpiţi însă n-am dat prea mare atenţie subiectului. Sigur, erau vremuri istorice, însă problema nu mă atingea în vreun fel. Însă a doua zi la şcoală se vorbea cum că unul dintre jurnalişti ar fi fratele profei noastre de fizică, supranumită Fifi. Asta schimba cu totul lucrurile!

Pentru că eram nişte tineri cetăţeni cu spirit civic, am hotărât să mergem la mitingul de solidaritate care se organiza la Universitate. Întâmplător (total întâmplător!), acest protest avea loc în timpul orelor de curs. Am discutat cu profesorii, le-am spus că suntem solidari cu doamna Fifi şi ne-am cărat la protest. Ba chiar am mai vândut pontul şi altor colegi, încât am reuşit să ne strângem vreo 100 de elevi bezmetici.

În prima zi am fost la protest cu toată clasa. Era destul de cald (un început de primăvară) şi am stat acolo cam cât ţineau orele de la liceu. Erau câteva sute de oameni, toţi scandau. Unii aveau o problemă cu guvernul care trimite trupe în Irak, alţii cu războiul în sine, alţii strigau împotriva americanilor. La un moment dat şi-a făcut apariţia şi profa noastră de fizică, vizibil afectată de toată povestea.

A doua zi nu s-au mai strâns nici un sfert din protestatari. Însă noi eram acolo, pe baricade. Şi în următoarea zi, şi în următoarea. Cred că am stat în piaţă vreo săptămână. La televizor se vorbea de mitinguri de solidaritate însă noi eram vreo 15 liceeni ameţiţi, vreo 4-5 revoluţionari, încă vreo 2 care aveau ceva cu guvernul şi nişte oameni ai străzii. Ah, şi vreo 2 jandarmi care supravegheau obiectivul. Studenţii veneau şi plecau iar noi rămâneam acolo, să protestăm.

Profa a mai venit de vreo 2 ori şi s-a prins că noi găsisem şi în asta pretext de chiul. Totuşi, în mod ciudat, după ce toată povestea s-a încheiat şi am aflat cu toţii că era o făcătură, toată clasa a primit câte un zece sau doi. În semn de apreciere.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.