Ştergem praful de pe rubrica cu amintiri din liceu, nu vor mai fi pauze aşa lungi, promit.
Când nu chiuleam pe motiv de competiţii sportive sau concursuri de graffitti şi nici n-aveam de jucat în vreo piesă de teatru, se mai nimerea să scăpăm de ore pur şi simplu. Aveam o profă foarte sensibilă, care ţinea mult la noi şi care avea uneori impresia că suntem surmenaţi. Cum noi învăţam pe bune la o singură materie – limba şi literatura română, nu prea aveam cum să obosim aşa mult (poate de la prea mult baschet şi fotbal), dar intram în joc şi ne făceam rost de scutire pentru câteva ore.
De cele mai multe ori era de ajuns ca unul din noi să stea liniştit în banca lui şi să privească spre catedră cu o mină tristă şi profa imediat se activa: „Alex (Edi/Răzvan) eşti bine?”. Nici nu era nevoie să spui ceva. O tânguială era de ajuns şi în 5 minute erai cu ghiozdanul în spate pornind spre spital şi mai apoi spre casă. Şi ca să nu ţi se facă rău şi să cazi pe stradă, veneau şi 2 colegi cu tine, care aveau învoire 2-3 ore, adică exact cât să nu mai fie nevoie să se întoarcă la şcoală în ziua respectivă.
Uneori chiulul venea pe nepusă masă. Dacă pur şi simplu te odihneai în bancă după o miuţă petrecută în ora precedentă şi erai puţin mai roşu la faţă, venea întrebarea magică: „Ţi-e rău?”. N-apucai să zici că eşti perfect sănătos că intra completarea de la unul din colegii arhangheli: „Doamnă, îi e rău dar nu vrea să plece acasă! A zis că vrea să stea neapărat la ora dumneavoastră!”. Şi plecam stăpânindu-ne cu greu râsetele în timp ce colegii de clasă priveau încruntaţi la micul nostru chiul venit din senin.
Dar capodopera pe această nişă a chiulului a venit prin clasa a 12-a, când colegul Ştirbu se simţea rău. Pentru că Ştefan avea maşină şi tocmai îşi luase carnetul, a propus să-l ducă cu maşina la spital şi pe urmă acasă. Imediat ne-am ridicat toţi cei 4 arhangheli şi am început să-i culegem lucrurile convalescentului. Unul i-a luat ghiozdanul, altul i-a luat geaca, unul îl sprijinea să nu cadă (şi, ca într-o scenetă proastă, colegul nostru şchiopăta deşi n-avea nimic la picior :)) ). Ne-am înghesuit 5 oameni în maşină, ne-am dus la spitalul aflat la 2 paşi de liceu şi după ce doctorul i-a prescris un tratament de urgenţă l-am lăsat la autobuz pe pacient şi noi am plecat în direcţia opusă la o bine meritată shaorma :))
Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.
