Cred că prima chestie care m-a dat pe spate la Şcoala Centrală au fost dulapurile. Pe holurile şcolii erau nişte dulapuri de-alea cum au toţi liceenii în filmele americane. Sau, mă rog, aproape ca alea. Varianta românească (şi, deci, adaptată) presupunea că fiecare 3-4 elevi erau obligaţi să împartă câte un dulap – din lipsă de spaţiu. Holurile erau mici, dulapurile erau puţine şi oricum nu aveau acces decât elevii de liceu (la Şcoala Centrală sunt clasele 1-12).

Pe lângă problema spaţiului – nu aveai prea mult loc din moment ce trebuia să-ţi împarţi dulapul cu alţi colegi – mai era şi problema securităţii. Aveam să aflu în liceu că există pe lumea asta vreo 4-5 modele de lacăt cu cheie. La noi se foloseau din cele mici sau medii, la care se cam potriveau 3-4 modele de chei. Astfel încât, dacă aveai modelele astea de chei, puteai să deschizi orice dulap. Valori nu se lăsau acolo, tocmai pentru că se ştia mersul treburilor, însă mai lăsai o geacă, un bloc de desen sau nişte adidaşi de fotbal pentru zilele în care dădea primăvara şi trăgeai un chiul sănătos.

Dar cel mai de preţ obiect ce se putea afla într-un dulap din Şcoala Centrală era mingea de fotbal. Existau câteva clase care păstrau cu sfinţenie o minge de fotbal într-un dulap. Nu puteai mereu să faci rost de la sala de sport de o minge bună, şi era păcat să iroseşti o zi frumoasă de primăvară fără vreo miuţă. Noi am avut minge doar prin clasa a 9-a, ţin minte că am pus toţi bani şi ni se părea un pas important în consolidarea relaţiei de prietenie. Pe urmă ne-au sustras-o nişte băieţi de clasa a 11-a şi au dat-o printr-o curte vecină. Atunci ne-am hotărât să nu mai dăm banii pe astfel de consumabile.

În schimb, ştiam (şi noi, dar şi tot liceul) cam care sunt dulapurile cu surprize. Aşa că de fiecare dată când aveam chef de un fotbal, pregăteam cheile şi fix ca la autoservire alegeam mingea mai umflată după care încuiam la loc şi ne vedeam de treabă. Îmi amintesc că la un moment dat am jucat vreme de 2-3 ore cu o minge “împrumutată”, până când au venit proprietarii de drept să joace şi ei (erau mai mici cu un an sau doi).

Pentru că ne jucam prea frumos ca să ne întrerupă cineva, am hotărât să rezolvăm problema direct de la sursă: am fost la cancelarie, am aflat ce oră au respectivii şi i-am dat în gât :)) Ni s-a părut cea mai fair rezolvare a problemei. La pauză s-au întors în curte şi i-am trimis să-şi ducă mingea la loc. Nu mai aveam chef să jucăm…

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.