N-am mai scris de mult şi între timp Arhanghelii au câştigat noi cititori. Reparăm greşeala.

Povestea e simplă, dacă aţi urmărit până acum, ştiţi că profesoara de Latină nu ne suporta. După ce am dat-o afară şi i-am pus absenţă, profa n-a mai intrat la noi la clasă decât cu directoarea de mână.  Şi s-a instaurat un fel de teroare. Noi acceptam, fiind conştienţi că săriserăm calul destul de mult cu ultima ispravă.

Vreo 2 ore n-a mişcat nimeni în front, iar cei care mişcau declanşau o avalanşă de ţipete şi reproşuri. Era într-o dimineaţă de joi, eram adormiţi şi stăteam drepţi în bănci, ascultând despre gramatica limbii latine (pe care n-am înţeles-o niciodată). Am început să ne foim puţin, să schimbăm priviri, lucru care a declanşat un nou tăvălug: “Gata, din momentul ăsta nu se mai mişcă NIMENI, altfel plec şi nu mă mai întorc în acest semestru!”.

Dragă nu ne era profesoara, dar nici nu voiam să agităm apele mai mult. Am zis să-i dăm pace. Şi preţ de vreo 10 minute nu am scos un sunet. Niciun oftat, niciun căscat, nimic. La un moment dat mă bate pe spate colegul Ştefan. Mă întorc şi îmi arată cu degetul o furnică cocoţată pe umărul meu. O iau şi o pun pe jos, moment în care încep ţipetele: “CE FACEŢI? Iar faceţi gălăgie? Iar vreţi scandal? Nu puteţi să staţi locului?”

Am rămas siderat. Vă spun, eram fix ca un copil care ştie că n-a greşit cu nimic şi nu înţelege de ce i se reproşează lucruri.

– Ştiţi… Ştefan mi-a spus doar că aveam o furnică pe spate. Am luat-o şi am pus-o pe jos…
– Dar cine eşti tu, HARAP-ALB????

Preţ de câteva secunde s-a aşternut o linişte monumentală. Nu ştiam dacă profa glumeşte sau vorbeşte serios. Ne-a închis, pur şi simplu. Pe urmă toată lumea a izbucnit într-un râs isteric, fapt care a făcut-o pe profă să plece din clasă, din nou. Dar zău că n-avea nicio justificare. Iar replica a rămas în istorie…

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.