Pe lângă boacăne, în liceu ne mai ocupam şi cu programul artistic. Pentru că diriga noastră era profă de muzică, an de an trebuia să repetăm imnul şi încă vreo 2-3 melodii de şcoală generală. Şi dacă tot ne asculta pe fiecare câte o strofă din imn, din septembrie până în iarnă era perioadă de cântat.

În afară de imn, aveam noi câteva melodii ale noastre, oldies but goldies, din repertoriul românesc. Printre ele Căsuţa noastră, Du-mă-acasă măi tramvai, Dacă pleci, Trecea fanfara militară, Treceţi batalioane române Carpaţii şi bineînţeles, cântecul nostru (pentru că noi aveam şi un cântec al nostru) Dan Spătaru – Drumurile.

Cu acest playlist bine stabilit ne petreceam pauzele sau orele de chiul pe holurile şcolii şi prin curte. Şi ne mai apuca cheful de cântat din când în când, la ore fixe. Aşa că ne aşezam fiecare într-un colţ al şcolii şi începeam să interpretăm Deşteaptă-te române sau Treceţi batalioane române Carpaţii (în timpul orelor – doar erau melodii studiate la şcoală) şi Drumurile când ne simţeam cu adevărat bine. Versurile răsunau în tot liceul până se gândea vreun profesor să ne ia la întrebări, moment în care ne mutam în curte. Mai cântam şi în pauze, dar rar, pentru că era gălăgie şi nouă ne plăcea să fim auziţi.

Şi ne distram noi într-o zi perturbând jumătate de şcoală cu trilurile noastre, fix înainte de pauză (era un mod bun de a anunţa pauza cu câteva minute mai devreme – noi chiar dacă chiuleam ne plictiseam singuri pe holuri şi voiam să-i scăpăm şi pe ceilalţi).

Eh şi cum terminasem noi Treceţi batalioane române Carpaţii şi ne pregăteam de Deşteaptă-te române, vine o profă de istorie să ne întrebe de sănătate. Noi foarte zâmbitori ne pregăteam să fim îndrumaţi spre curte, să ne exersăm acolo trilurile. Când colo, profa părea foarte entuziasmată de talentul nostru:

– Ce faceţi băieţi?
– Păi ştiţi, repetam imnul pentru ora de muzică, doamna D. e diriginta noastră şi nu vrem s-o dezamăgim!
– Ce frumooos! Foarte frumos cântaţi! Şi ştiţi toate versurile! Bravo! Haideţi cu mine în cancelarie să  vă audă şi ceilalţi profesori.
– Ăăăă păi ştiţi… să nu deranjăm… lăsaţi că nu e nevoie, pauza e pauză să stea şi profesorii liniştiţi
– Nu, nu hai la cancelarie!

În momentul ăla am fi preferat să ne dea afară sau să ne ducă la directoare. Eu nu mai ştiu cum m-am sustras, cred că eram lângă sala de sport, în celălalt capăt al şcolii şi am văzut scena de la o oarecare distanţă, dar Edi şi Răzvan au ajuns în cancelarie, jumate albi, jumate roşii la faţă. Şi imediat cum s-au adunat profesorii au început băieţii să interpreteze Deşteaptă-te române în mijlocul cancelariei. Diriga privea uşor speriată, ştiind ce le poate pielea.

După ce au terminat cele 3-4 strofe toată lumea a început să aplaude. Ia uite domnule, băieţi aşa mari (eram a 11-a deja) şi se concentrează ei pe muzică, cât respect pentru doamna dirigintă! Toţi, în frunte cu profa de română, au sărit să îi felicite şi s-o complimenteze pe diriga. O boacănă care s-a întors în favoarea noastră, mai ales că mult timp de atunci profii ne zâmbeau complice când treceam pe lângă ei. Nu ştiu dacă profa respectivă a vrut să ne-o coacă, dar clar nu i-a reuşit.

Evident, reprizele de karaoke au continuat, dar nu cred că ne-a mai zis cineva ceva vreodată. Eram aproape artişti.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.