La Şcoala Centrală, pentru că e un liceu de prestigiu şi cu multe conexiuni în afară, veneau foarte des oameni de pe la universităţi importante de prin Franţa, Belgia sau Marea Britanie. Alteori pur şi simplu aveau loc acţiuni cu oaspeţi distinşi la care era nevoie să asiste nişte tineri liceeni corespunzători (aşa am avut norocul să-l cunosc pe Octavian Paler, de exemplu).

În situaţiile în care aceşti tineri liceeni nu erau de găsit, de cele mai multe ori eram chemaţi noi. Şefa catedrei de limbă engleză ne învoia de la toate orele posibile pentru tot soiul de întâlniri spunându-ne: “băieţi, am nevoie de cineva care simulează bine inteligenţa, haideţi cu mine”. Într-un mod mai frumos s-ar putea spune că era nevoie de nişte tineri prezentabili, care ştiau să poarte o conversaţie în engleză şi franceză şi care aveau prezenţă de spirit.

Nu mi-am dat seama atunci cât de important e să ai aceste calităţi, să poţi lăsa o impresie bună, am descoperit mult mai târziu cum merg lucrurile.

Adevărul e că de multe ori nu alegi să lucrezi cu cei mai buni oameni. În situaţiile din liceu poate că ar fi fost tineri mult mai interesaţi şi interesanţi, vorbitori fluenţi de franceză şi engleză, cu o pregătire intelectuală superioară. Dar eram aleşi noi pentru că eram simpatici, legam rapid o conexiune şi, spre deosebire de majoritatea olimpicilor, nu ne purtam ca nişte genii neînţelese.

Eram politically correct.

Unii ar spune că râsul de complezenţă şi politeţurile sunt o marcă a lipsei de coloană vertebrală. Eu cred că e o linie foarte subtilă între a fi politically correct şi a te face preş.

Din păcate, de obicei se cer mai mult oameni care “simulează inteligenţa”, decât cei care chiar o deţin. E o situaţie crudă cu care ne vom confrunta toată viaţa. Chiar şi noi vom fi în situaţia în care un zâmbet frumos să conteze mai mult decât un set de cunoştinţe. Important e ca la sfârşitul zilei să te culci cu acel set de cunoştinţe în cap. Şi-o să dormi liniştit ştiind că nu doar simulezi.