Category

Arhanghelii

Arhanghelii Literaturii Române (10)

1

Dacă aţi urmărit până acum aventurile noastre prin Şcoala Centrală ştiţi că eram primii când venea vorba de chiul. Fie că trebuia să mergem după mâncare, fie că participam la activităţi culturale, sportive sau civice, noi eram prezenţi.  Orice numai să nu stăm la ore.

La un moment dat Michelangelo, mecanicul nostru trăznit, ne-a convocat în faţa amfiteatrului pentru “o treabă mică, de 10 minute” şi ne-a rugat să venim cu ajutoare. Evident, ne-am învoit de la vreo 3 ore cu gândul că 10 minute îl ajutăm şi restul de timp îl petrecem în curte, la fotbal.

Şi cum ne-am strâns noi toţi băieţii din clasă, echipaţi pentru fotbal, Michelangelo ne-a zis ce presupunea micul ajutor. Voia să mutăm unul dintre cele două piane din amfiteatru în laboratorul de muzică. Prima oară am crezut că glumeşte. Laboratorul era la subsol, pianul avea câteva sute de kilograme iar noi eram 7-8 puşti de 16 ani. Şi cică “v-am zis să veniţi mai mulţi, că e treabă complicată”. Aşa că ne-am apucat să cărăm pianul, că doar.. “cât de greu poa’ să fie?

După vreo jumătate de oră abia eram la uşa amfiteatrului. Deja îl apucasem în toate poziţiile posibile, şi cu greu urcasem toate treptele din amfiteatru. Şi mai aveam de parcurs un hol întreg plus scările spre subsol. Şi atunci Michelangeloa venit cu soluţia salvatoare: băieţi, de aici îl cărăm ca pe mort. Adică cum, “ca pe mort?”. – Uite aşa. Şi ne-a arătat un sistem de prindere a pianului care nu-l făcea deloc mai uşor, dar care ne-a făcut pe noi să râdem vreo jumătate de oră.

Printre râsete şi exclamaţiile noii fraze-cheie “Ia-l, bă, ca pe mort, nu vezi că nu-l ţii cum trebuie?”, am reuşit să ajungem până la scări. Cred că trecuse mai mult de o oră când am ajuns noi cu pianul la subsol. Timp în care am aflat şi semnificaţia expresiei “greu cu pianul pe scări”. Chiar a fost greu! Unii băieţi s-au ales cu ceva julituri în urma transportului, săracii. Săracii de ei, dar şi săracul pian – care a trebuit reacordat după călătorie, ba chiar s-a şi deteriorat puţin de la zdruncinăturile de pe scări. Era şi normal, doar îl cărasem ca pe mort…

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

Arhanghelii Literaturii Române (9)

3

V-am mai spus că era la modă graffitiul când eram eu în liceu. Ca nişte early adopteri ce eram noi, ne-am apucat şi noi de graffiti, Edi şi Răzvan mai mult, eu mai puţin spre deloc. Dădeam taguri pe unde apucam: prin liceu, prin afara lui, pe ziduri, pe dulapuri. Suprafeţele erau oricum pline de alte desene, ca să nu credeţi că eram huliganii huliganilor.

Dar pentru că eram cei mai mici grafferi şi pentru că ne iubeau fetele de la clasele mai mari, am fost daţi în primire de colegii lor geloşi. Iar directoarea abia ne aştepta la cotitură. Cine a desenat pe dulapuri? Băieţii de la 10 C. Până la urmă Edi şi-a asumat toată vina, dar de curăţat tot am fost nevoiţi să curăţăm împreună.

Să ne fi văzut cu cârpe, acetonă şi alte ustensile cum curăţam noi dulapurile şcolii.  Dar asta n-a fost de ajuns, a trebuit să apelăm la Michelangelo, unul dintre mecanicii noştri. Noi la liceu aveam 2 mecanici: Michelangelo, care era mai mereu ‘vesel’ şi Brâncuşi, ambii botezaţi după asemănările fizice cu artiştii. Ce-i drept, erau şi ei nişte artişti.

Eh şi după ce am şters noi cu acetonă urmele, trebuia acoperit totul cu vopsea. Michelangelo ne-a promis că vopseşte dacă îi dăm bani de vopsea şi pensule. Am făcut o chetă ad-hoc, dulapurile s-au vopsit dar rămânea de cinstit meseriaşul.

Noi ştiam că Michelangelo al nostru face inginerii cu vopselurile, iar banii pe care îi dădusem iniţial acopereau şi vopselurile şi cinstea şi câteva dulapuri noi, aşa că am început să-l ducem cu vorba. După o vreme nu ne mai întreba de cinste, ridica profetic un deget în sus şi rostea doar “Fapte, nu vorbe!”, de fiecare dată când ne vedea.

Până la urmă ne-am achitat noi de obligaţie, dar expresia a rămas pe post de salut. Ulterior s-a transformat în “Vorbe, nu fapte!” la care şi Michelangelo al nostru râdea, pentru că în Şcoala Centrală până şi mecanicii erau amuzanţi.

Chiar şi la ultimul clopoţel Michelangelo a intrat în amfiteatrul ticsit cu elevi, ne-a căutat din priviri şi după ce ne-a găsit a ridicat profetic un deget. Şi-atunci noi am zis râzând, “Vorbe, nu fapte!“…

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

Arhanghelii Literaturii Române (8)

4

Începerea şcolii la noi la liceu era mare sărbătoare. Toată lumea se pupa cu toată lumea, toţi erau veseli şi cu nişte zâmbete mari pe faţă. Normal, doar se termina vacanţa plictisitoare şi începea perioada de chiul cu posibilităţi infinite în ceea ce priveşte distracţia.

Dar cel mai mult ne plăcea începutul de an şcolar pentru boboace. 3 săptămâni orice biped pe care nu-l cunoşteam primea întrebarea “Boboc?”. Orice tipă mai răsărită era scanată din cap până în picioare şi urmau analize lungi în gang.

Una dintre primele noastre tâmpenii a fost în clasa a 10-a, când încă nu ne ştia tot liceul. Căutând noi boboace în curte, am dat peste clasa condusă de profa noastră de engleză. Ăştia nu se ştiau între ei, noi nu eram mult mai înalţi, aşa că am intrat în vorbă:

– Ce clasă sunteţi?
– 9G
– Ah, perfect! Aici e! Hai că am găsit, vă căutăm de juma de oră. Greu cu liceul ăsta.

Citeste mai mult

Arhanghelii Literaturii Române (7)

6

În liceu am avut mulţi profesori. Şi când spun mulţi, gândiţi-vă că numai la engleză am devorat vreo 6 profesori în 4 ani.  La franceză vreo 3, la istorie vreo 4… mulţi. Dar cel mai caterincos profesor dintre toţi a fost Canache, proful de istorie din clasa a 9-a. Pe vremea aia încă nu eram o gaşcă şi nici literatura română n-o ştiam aşa bine cât să fim Arhangheli.

Omul ăsta a fost un fel de inspiraţie pentru noi. Cred că n-a existat un prof mai sărit în istoria învăţământului. Luase 10 la examenul de titularizare dar nicăieri nu stătea prea mult pentru că era pur şi simplu dus. La prima lucrare de control a venit, ne-a zis subiectele şi a plecat să se plimbe în parc, nu înainte să ne spună “puteţi să copiaţi”. Toată lumea a stat cu cărţile şi caietele pe bancă şi am copiat aproape cuvânt cu cuvânt. Când ne-a adus lucrările, cea mai mare notă era 9. Restul luaseră 8, 7, 6. Ne-a picat faţa.

Foarte calm, omul ne-a explicat că noi suntem atât de proşti, încât nu ştim nici să copiem. Eu am avut 3 greşeli şi am luat 7. Una dintre ele, cea mai frecventă, a fost legată de întrebarea: “Cine a fost Licurg?”. Toţi am început fraza cu Licurg a fost cel care… Şi ne-a scăzut un punct pentru chestia asta. “«Licurg a fost legislatorul care…» sau în cel mai rău caz «Licurg a fost grecul care…», dar nu cel care, că nu mergeţi la piaţă cu Licurg”. Nu mai ştiu ce-a făcut Licurg, dar sintagma asta n-o s-o uit.

Citeste mai mult

Arhanghelii Literaturii Române (6)

4

Pe lângă boacăne, în liceu ne mai ocupam şi cu programul artistic. Pentru că diriga noastră era profă de muzică, an de an trebuia să repetăm imnul şi încă vreo 2-3 melodii de şcoală generală. Şi dacă tot ne asculta pe fiecare câte o strofă din imn, din septembrie până în iarnă era perioadă de cântat.

În afară de imn, aveam noi câteva melodii ale noastre, oldies but goldies, din repertoriul românesc. Printre ele Căsuţa noastră, Du-mă-acasă măi tramvai, Dacă pleci, Trecea fanfara militară, Treceţi batalioane române Carpaţii şi bineînţeles, cântecul nostru (pentru că noi aveam şi un cântec al nostru) Dan Spătaru – Drumurile.

Cu acest playlist bine stabilit ne petreceam pauzele sau orele de chiul pe holurile şcolii şi prin curte. Şi ne mai apuca cheful de cântat din când în când, la ore fixe. Aşa că ne aşezam fiecare într-un colţ al şcolii şi începeam să interpretăm Deşteaptă-te române sau Treceţi batalioane române Carpaţii (în timpul orelor – doar erau melodii studiate la şcoală) şi Drumurile când ne simţeam cu adevărat bine. Versurile răsunau în tot liceul până se gândea vreun profesor să ne ia la întrebări, moment în care ne mutam în curte. Mai cântam şi în pauze, dar rar, pentru că era gălăgie şi nouă ne plăcea să fim auziţi.

Şi ne distram noi într-o zi perturbând jumătate de şcoală cu trilurile noastre, fix înainte de pauză (era un mod bun de a anunţa pauza cu câteva minute mai devreme – noi chiar dacă chiuleam ne plictiseam singuri pe holuri şi voiam să-i scăpăm şi pe ceilalţi).

Eh şi cum terminasem noi Treceţi batalioane române Carpaţii şi ne pregăteam de Deşteaptă-te române, vine o profă de istorie să ne întrebe de sănătate. Noi foarte zâmbitori ne pregăteam să fim îndrumaţi spre curte, să ne exersăm acolo trilurile. Când colo, profa părea foarte entuziasmată de talentul nostru:

– Ce faceţi băieţi?
– Păi ştiţi, repetam imnul pentru ora de muzică, doamna D. e diriginta noastră şi nu vrem s-o dezamăgim!
– Ce frumooos! Foarte frumos cântaţi! Şi ştiţi toate versurile! Bravo! Haideţi cu mine în cancelarie să  vă audă şi ceilalţi profesori.
– Ăăăă păi ştiţi… să nu deranjăm… lăsaţi că nu e nevoie, pauza e pauză să stea şi profesorii liniştiţi
– Nu, nu hai la cancelarie!

În momentul ăla am fi preferat să ne dea afară sau să ne ducă la directoare. Eu nu mai ştiu cum m-am sustras, cred că eram lângă sala de sport, în celălalt capăt al şcolii şi am văzut scena de la o oarecare distanţă, dar Edi şi Răzvan au ajuns în cancelarie, jumate albi, jumate roşii la faţă. Şi imediat cum s-au adunat profesorii au început băieţii să interpreteze Deşteaptă-te române în mijlocul cancelariei. Diriga privea uşor speriată, ştiind ce le poate pielea.

După ce au terminat cele 3-4 strofe toată lumea a început să aplaude. Ia uite domnule, băieţi aşa mari (eram a 11-a deja) şi se concentrează ei pe muzică, cât respect pentru doamna dirigintă! Toţi, în frunte cu profa de română, au sărit să îi felicite şi s-o complimenteze pe diriga. O boacănă care s-a întors în favoarea noastră, mai ales că mult timp de atunci profii ne zâmbeau complice când treceam pe lângă ei. Nu ştiu dacă profa respectivă a vrut să ne-o coacă, dar clar nu i-a reuşit.

Evident, reprizele de karaoke au continuat, dar nu cred că ne-a mai zis cineva ceva vreodată. Eram aproape artişti.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

Arhanghelii Literaturii Române (5)

5

Deşi ne ştiau toţi profesorii isprăvile de prin liceu, puţini erau cei care ne antipatizau. De cele mai multe ori, când făceam vreo boacănă, scăpam cu mustrări sau scurte observaţii din partea profilor. Ba că jucam fotbal pe culoarele şcolii, ba că făceam gălăgie pe holuri în timpul orelor.

Dar era o anumită profă care ne detesta până în adâncul sufletului. Diriginta de la cealalată clasă de filo era profă de engleză şi avea două defecte: 1. credea că e o dirigintă bună şi 2. credea că ştie engleză. Mai mult, avea mereu impresia că îi stricăm copiii. Câteva aventuri cu tipe de la ea din clasă o şi îndreptăţeau să creadă asta. După ce am făcut şi nişte transferuri avantajoase, conflictul – care mocnea de ceva vreme – a izbucnit.

Cred că nu era săptămână să nu ne trezim cu nebuna pe cap, convocaţi la directoare. De fiecare dată scăpam fără nicio mustrare, ba chiar aveam ocazia să-i râdem în nas imediat cum ieşeam. Dar astea erau satisfacţii minore, aşa că într-o zi am găsit răzbunarea perfectă.

Clasele se încuiau la noi în liceu, dar uneori aveai norocul să le găseşti descuiate. Dacă n-aveai norocul să le găseşti descuiate, trebuia să-ţi faci singur norocul şi să faci rost de cheie. Şi cum eram un norocos, făcusem rost uşor-uşor de mai toate cheile importante din liceu. Inevitabil, am făcut rost şi de cheia de la S5, clasa alăturată celei în care ne petreceam zilele într-a 11-a.

Citeste mai mult

Arhanghelii Literaturii Române (4)

7

Vive la France!

Am terminat Şcoala Centrală. Sau altfel spus, L’École Centrale – prima şcoală de fete din România şi unul din liceele de franceză din Bucureşti. Cel mai.

Pentru Şcoala Centrală erau câteva zile importante în an: Ziua Şcolii (19 martie), Ziua Franţei (din păcate asta pica mereu în vacanţă şi nu se sărbătorea) şi Ziua Francofoniei (20 martie).

Citeste mai mult

Arhanghelii Literaturii Române (3)

4

Pe la sfârşitul clasei a 10-a deja epuizasem toate pretextele de chiul motivat. Pierdusem la mustaţă “campionatul de fotbal”, reuşisem să ajungem până în semifinale la baschet şi parcă luasem un loc 3 la ping-pong. Iar afară era aşa cald şi după-amiezele în curtea liceului adunau tot mai mulţi elevi de la clasele mai mari care rămâneau peste program. Cel mai bun prilej să stăm la poveşti cu o sticlă de cola lângă noi.

Mai greu era cu absenţele, dar la una din ultimele ore de muzică am zis că merită să ne încercăm norocul. Urma ascultarea pentru ultima notă şi, evident, nimeni nu ştia nimic. Câteva colege au plecat la dentist, încă câţiva aveau treabă cu părinţii… situaţia devenise cam gri.

Citeste mai mult

Arhanghelii Literaturii Române (2)

0

Dacă la început nu ştiam exact cum merge treaba, în clasa a 10-a am început să inventăm tot felul de scuze ca să putem lipsi fără absenţe. Ba un meci de fotbal, ba unul de baschet, ba altul de fotbal. Iar fotbal? Eh şi aici au apărut competiţiile. De la profa de desen până la cea de chimie, toată lumea ne ştia implicaţi în activităţi sportive. Marţea aveam campionatul de fotbal, deci ultimele două ore trebuia să plecăm. Miercurea aveam baschet şi avansam în fazele competiţiei de la săptămână la săptămână. Joia aveam antrenament pentru fotbalul din săptămâna următoare, iar vinerea ne învoiam pe cont propriu.

Problema era să chiulim toţi, că oricum individual puteam pleca ba la dentist, ba la o întâlnire importantă, ba la aeroport să ne luăm părinţii (!? cum naiba mergeau astea frate? :)) )

De fiecare dată când ne întâlneam cu profesorii respectivi îi anunţam cu entuziasm că am câştigat, le mulţumeam că ne-au permis să lipsim şi îi pregăteam psihic pentru următoarea etapă.

Întrebările de tipul: Păi se organizează activităţi în timpul programului? îşi găseau rapid răspunsul – competiţiile nu erau în timpul programului, dar trebuia să ne încălzim, să ajungem până la liceul respectiv (de obicei Spiru Haret sau Cantemir, că erau cele mai apropiate).

În plus, ritualul era complex. Nu puteai să mergi pur şi simplu să vorbeşti cu profesorul. Nu. Noi ne echipam, făceam rost de minge (a se citi “împrumutam din sala de sport” ), ne pregăteam sufleteşte… aproape că şi noi credeam că suntem angrenaţi într-o competiţie sportivă.

După ce cădeam la pace cu profa cum că era ultima oară când plecam aşa mulţi, ne schimbam la loc, duceam mingea şi începeam să stăm degeaba prin liceu. Decât la ore, mai bine pe holuri, nu? :D

Data viitoare o să aflaţi ce-am făcut când nu ne-a mai mers cu competiţiile sportive.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

 

Arhanghelii Literaturii Române (1)

5

De mult tot vreau să încep un serial. În liceu am făcut tot felul de tâmpenii şi ar fi păcat să nu rămână ceva scris. Şi când spun multe tâmpenii, lumea zâmbeşte şi se gândeşte la ceva chiuluri, fotbal şi alergat prin liceu. Nu. Noi am ridicat chiulul la grad de artă. De fapt, noi nici nu chiuleam, că n-aveam absenţe, noi ne învoiam de la profesori. Cişmigiu et Comp joacă la pitici pe lângă ce-am făcut noi în liceu.

Pentru că au trecut vreo 5 ani, consider că faptele s-au prescris, deci e ok să scriu. Mai ales că unele personaje nici nu mai sunt în învăţământ.

Titulatura de “Arhangheli” ne-a dat-o în glumă profa de română, cea care ne scotea mereu din încurcături. Eram 4 nebuni (eu, Edi şi Răzvan şi un al 4-lea care s-a schimbat de mai multe ori) şi probabil de la cei 4 evanghelişti s-a ajuns la arhangheli… sau ceva de genul. Oricum, a devenit exprimarea noastră preferată.

Ca să înţelegeţi despre ce e vorba, am fost singurii oameni din liceu care la fiecare consiliu profesoral erau propuşi pentru scăderea notei la purtare. Şi în cei 4 ani tumultuoşi de liceu (cei mai frumoşi din viaţa mea) am avut o singură dată media scăzută, pentru o absenţă în plus (11 în loc de 10, cât era maxim admis).

Revin cu primele poveşti despre învoieli şi cum am ieşit noi campioni la toate sporturile posibile în clasa a 10-a.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.