Pe la sfârşitul clasei a 10-a deja epuizasem toate pretextele de chiul motivat. Pierdusem la mustaţă “campionatul de fotbal”, reuşisem să ajungem până în semifinale la baschet şi parcă luasem un loc 3 la ping-pong. Iar afară era aşa cald şi după-amiezele în curtea liceului adunau tot mai mulţi elevi de la clasele mai mari care rămâneau peste program. Cel mai bun prilej să stăm la poveşti cu o sticlă de cola lângă noi.

Mai greu era cu absenţele, dar la una din ultimele ore de muzică am zis că merită să ne încercăm norocul. Urma ascultarea pentru ultima notă şi, evident, nimeni nu ştia nimic. Câteva colege au plecat la dentist, încă câţiva aveau treabă cu părinţii… situaţia devenise cam gri.

Cristi, cel mai nebun dintre noi ne vede preocupaţi dând târcoale cancelariei:

– Băi, ce facem? Ne ascultă diriga şi nu ştim nimic.
– Ce să facem.. învăţăm…
– Hai să ne învoim mai bine!
– Iar? Şi ce-i spunem?
– Lasă mă, vedem noi.

În 10 secunde eram toţi în faţa cancelariei iar elevul de serviciu intra să vadă de diriga. Care diriga, atunci când ne-a văzut a căpătat o mimică inconfundabilă… un soi de nemulţumire combinată cu circumspecţie. Buza stânga jos, sprânceana stânga sus şi nişte ochi mari. Am văzut de prea multe ori privirea aia :))

– Ce vreţi băieţi?
– Păi ştiţi… am venit să ne învoim.. avem o competiţi..
– Ce? Ce mai aveţi de data asta?

Cristi s-a gândit puţin şi probabil şi-a adus aminte că tocmai se desenaseră pereţii din curte cu graffitti.
– O competiţie de… de… de GRAFFITTI!
– De graffitti?
– Da, o competiţie de Graffitti!
– Organizată de Primărie (a sărit Răzvan să completeze)
– Sigur?
– V-am minţit noi vreodată?
– Of… păi bine măi băieţi, mergeţi, dar vreau să-mi aduceţi şi mie o hârtie ceva, dacă e organizat de primărie.
– Sigur doamnă, vă aducem şi diplomă!

Dacă am zis, hai şi cu diploma. Pentru ora următoare am învăţat şi am pregătit acoperirea. Unul dintre colegi s-a apucat să facă o diplomă în Fireworks. Probabil cea mai urâtă diplomă ever. Printată pe juma de A4, diploma avea antetul Primăriei sectorului 2, o semnătură fake-uită şi un fundal colorat. Prea colorat. Calicul de Aurel, care făcuse diploma, ne-a pus un meritat loc I, că doar era competiţia noastră şi puteam să luăm orice premiu voiam. Când am văzut-o am zis că sigur o să dăm de belea. O menţiune nu bătea la ochi, o diplomă de participare nici atât. Dar să câştigi premiul cel mare la o competiţie (care nici nu exista), păi ăsta era motiv de laudă în liceu. Şi la noi se purta lauda excesivă.

Eh şi când a văzut diriga diploma noastră (ne întrebase de ea convinsă că ne-a prins de data asta) imediat s-a emoţionat toată şi a zâmbit larg. Nu vă spun că i-a pus pe colegi să ne aplaude. Ăştia normal că ştiau adevărul şi aplaudau înjurându-ne printre dinţi. Noi râdeam cu gura până la urechi… doar eram fericiţi de reuşită, nu? :))

Atât de bucuroasă a fost diriga că am luat locul I la concursul de graffitti, că a pus-o chiar în momentul ăla în vitrina în care sunt majoritatea diplomelor obţinute de liceul nostru. Şi acolo a rămas până în zilele noastre fără să se gândească cineva s-o verifice.

N-are sens să vă mai spun cât râdeam noi când treceam pe lângă vitrină.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.