Dacă la început nu ştiam exact cum merge treaba, în clasa a 10-a am început să inventăm tot felul de scuze ca să putem lipsi fără absenţe. Ba un meci de fotbal, ba unul de baschet, ba altul de fotbal. Iar fotbal? Eh şi aici au apărut competiţiile. De la profa de desen până la cea de chimie, toată lumea ne ştia implicaţi în activităţi sportive. Marţea aveam campionatul de fotbal, deci ultimele două ore trebuia să plecăm. Miercurea aveam baschet şi avansam în fazele competiţiei de la săptămână la săptămână. Joia aveam antrenament pentru fotbalul din săptămâna următoare, iar vinerea ne învoiam pe cont propriu.

Problema era să chiulim toţi, că oricum individual puteam pleca ba la dentist, ba la o întâlnire importantă, ba la aeroport să ne luăm părinţii (!? cum naiba mergeau astea frate? :)) )

De fiecare dată când ne întâlneam cu profesorii respectivi îi anunţam cu entuziasm că am câştigat, le mulţumeam că ne-au permis să lipsim şi îi pregăteam psihic pentru următoarea etapă.

Întrebările de tipul: Păi se organizează activităţi în timpul programului? îşi găseau rapid răspunsul – competiţiile nu erau în timpul programului, dar trebuia să ne încălzim, să ajungem până la liceul respectiv (de obicei Spiru Haret sau Cantemir, că erau cele mai apropiate).

În plus, ritualul era complex. Nu puteai să mergi pur şi simplu să vorbeşti cu profesorul. Nu. Noi ne echipam, făceam rost de minge (a se citi “împrumutam din sala de sport” ), ne pregăteam sufleteşte… aproape că şi noi credeam că suntem angrenaţi într-o competiţie sportivă.

După ce cădeam la pace cu profa cum că era ultima oară când plecam aşa mulţi, ne schimbam la loc, duceam mingea şi începeam să stăm degeaba prin liceu. Decât la ore, mai bine pe holuri, nu? :D

Data viitoare o să aflaţi ce-am făcut când nu ne-a mai mers cu competiţiile sportive.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.