Poveste fără sfârşit (1)

Aşa cum vă ziceam zilele trecute, am dat peste o agendă în care am scris primul soi de blog. Texte cu priză la public scriam încă din clasa a 5-a, dar abia prin 2002 am început să scriu pe agenda asta mici compuneri fără să mi se ceară de la şcoală.

Pentru că sutele de fane au contribuit la cele 20 de Like-uri pe care le-am cerut, ba chiar au adus ceva peste, îmi iau inima-n dinţi şi încep să public o parte din texte. Ele sunt cam 10 de toate, dar nu ştiu dacă o să vadă lumina biţilor opera integrală ;))

Cât timp citiţi să nu uitaţi nicio clipă că aveam 14 ani când scriam chestiile astea 😀

Without further ado…

Filosofia modelelor

Avem nevoie de modele în viaţă?
Ei bine, părerile sunt împărţite.
Doar cei slabi îţi aleg modele? Nu. Pentru majoritatea oamenilor modelele nu sunt persoane a căror activitate trebuie copiată. Pentru ei modelul reprezintă un standard la care se raportează propria lor viaţă. Modelul este pretutindeni de la un adult la un copil de aceeaşi vârstă cu noi sau chiar şi la cineva mai mic.

Dacă idolul nostru are şi el la rândul lui un idol înseamnă că idolul nostru este idolul idolului nostru? Ei bine nu! Deoarece cei doi reprezintă două caractere diferite şi poate al doilea nu este exact ca primul. Nu pot ascunde că am avut idoli, dar a fost ceva trecător. Poate şi din cauza vârstei. Poate şi din cauză că nu prea aveam de la cine învăţa ceva bun în ziua de azi. Dar cel puţin părinţii mei găsesc mereu (n.red: pe cineva de la care să pot învăţa ceva bun).  De obicei o notă proastă înseamnă un calvar.

– 8? Dana ce notă a luat?
– 9? Ea cum poate să înveţe? Ia zi!
– Ce? Te depăşesc fetele?

Pe urmă începe calvarul sub forma „Pe vremea mea” şi sunt mii de variante de parcă totul s-ar fi întâmplat pe vremea lor.

Dar când iei un 8 (acelaşi 8) şi restul clasei a luat mai puţin, surpriză: nu eşti lăudat!

– Iar 8? Dana cât a luat?
– Păi… 7! (ipotetic vorbind, bineînţeles)
– Şi ce dacă? Dacă ea nu învaţă trebuie să-i urmezi exemplul? Dacă ea se aruncă de pe bloc tu eşti mai bun dacă te arunci de mai jos? În plus… ce mă interesează de ea? E Dana fata mea? Ai tu vreo soră? Nu! Treaba ei!

Dacă ar fi numai în familia mea aşa, aş fi supărat, dar cum toţi colegii mei au parte de acelaşi tratament, nu mă mai mir.

Pe de altă parte dacă îţi place o formaţie de muzică, odată cu nota proastă vine şi remarca: „Numai muzică ai în cap, dacă ai învăţa ceva măcar.”

Plus alte şi alte exemple.  Cam asta e cu idolii: nu e bine să ai, dar nu e bine nici să nu-i ai!

Şi acum câteva precizări :))

Noi eram clasă de olimpici iar Dana se lupta mereu pentru premii şi cupele europene :))

Partea cu muzica se referă la Vama Veche, pe care abia o descoperisem ;))

Ciudat e că n-am găsit nicio greşeală prin textele astea. A naibii gramatică! Cum se învaţă ea din şcoala generală. N-am intervenit în text, e în forma lui originală, dacă sună dubios ceva înseamnă că e vârsta de vină.

Nu, n-am fost un copil terorizat de părinţi să ia note mari. Pur şi simplu mă plângeam mult şi exageram şi mai mult 😀

Titlul postului e menţionat într-o introducere pe care o s-o public mai încolo. Pe lângă „Poveste fără sfârşit” începusem şi „Copilul mafiei”, un roman pe care l-am abandonat foarte rapid. Era vremea în care citeam Naşul, Ultimul Don, Omerta şi tocmai terminasem Papillon şi Banco deci preocupările mele se învârteau în zona aia.

PS: De data asta chiar mă bazez pe voi să contribuiţi cu comentarii şi like-uri.