Am luat un aparat foto de la tata şi vreo 2 filme de la F64, unul color şi altul alb-negru. Asta acum un an şi ceva, când plănuiam să facem nişte poze la nuntă. Am tras nişte cadre cu pregătirile, apoi ne-am luat cu petrecerea şi i-am lăsat pe fotografii angajaţi să se ocupe de partea asta.
Pe urmă am tot cărat aparatul ăla în multe ocazii, cu gândul că o să facem pozele alea mişto. Abia prin Italia şi în Grecia am reuşit cu adevărat să tragem nişte cadre pe film, ocazie cu care mi-am adus aminte ce diferit era ritualul fotografierii. Pentru că era un adevărat ritual. În primul rând că nu făceai poze la fel cum faci azi, câte 5 cu acelaşi subiect. În momentul în care scriu asta am 27.000 de imagini şi clipuri video scurte stocate pe telefonul mobil principal, adunate în vreo 6 ani. Am calculat eu, nu vă obosiţi, înseamnă 4500 de poze pe an, deci 12 poze pe zi.
Eu sunt şi caz special, că apăs de mai multe ori pe declanşator ca să fiu sigur că am prins cadrul ăla nemişcat, apoi rar se întâmplă să şterg pozele alea mişcate sau nasoale. Nu faceţi ca mine. În plus, în cadrul festivalurilor pentru care lucrăm sau în cadrul evenimentelor de blogging pot face şi 100-150 de poze în aceeaşi zi (poate sunt slideuri dintr-o prezentare sau cadre din spectacolele unor trupe).
Dar chiar şi la mai puţin de 12 poze pe zi, tot este enorm faţă de cum se făceau filmele în modul amator. Într-o zi prin Grecia Antonia a consumat vreo 20 de poziţii dintr-un film. Eram pe o plajă foarte frumoasă, multe cadre interesante, aşa că a tot pozat. A doua zi s-au mai dus vreo 10 cadre, şi nici nu trecuse un sfert din vacanţă. Păi mai ştiţi cum trăgeai de un film un concediu întreg? Sau chiar mai bine de un concediu.
Sigur că asta se întâmpla şi din sărăcie (cine şi-ar fi permis să developeze 10 filme şi să printeze nu ştiu câte sute de poze, eventual şi cu dubluri pentru prieteni?), dar era şi un respect mai mare pentru fotografie în sine. Tot ritualul ăla prin care scriai pe spatele pozei, selectarea celor mai bune poze şi aşezarea lor în album, toate făceau parte din poveste.
Ţin minte că, atunci când eram mic, mi se părea ciudat că mama insistă să scrie pe poze. Îmi aminteam perfect unde şi când erau făcute toate pozele, aşa că nu înţelegeam sensul. De ce să mai scriem pe ele dacă ne ajută memoria? Azi mă bucur că sunt datate.
Acum abia aştept să le developăm ca să vedem ce-a ieşit, am înţeles că primeşti direct digital pozele şi îţi alegi ce vrei să printezi din ele, nu mai e ca pe vremuri cu filmul developat.
