Nu i-am văzut jucând pe Năstase și Țiriac.
Exercițiul perfect al Nadiei este doar o secvență de câteva secunde în mintea mea, cât au oferit televiziunile de-a lungul anilor drept pretext pentru a arăta acea notă de 1.00.
N-am trăit bucuria de la Sevilla, nici nu eram în plan pe-atunci. Cel mult poate eram în discuțiile teoretice dintre doi tineri care aveau să se căsătorească puțin mai târziu, în același an.
Am văzut canotori și înotători români câștigând medalii de aur, am trăit bucuria Jocurilor Olimpice.
Însă până la Simona Halep n-am experimentat niciodată senzația că cineva dintre ai noștri este atât de bun, poate cel mai bun, ani la rând.
Nu cred că Simona ne-a demonstrat că se poate. În primul rând nu avea nimic de demonstrat nimănui și în al doilea rând n-ar trebui să trăim cu impresia că putem și noi să fim pe locul 1 în lume la ceva. Cei mai mulți dintre noi nu putem, nu cu aceeași constanță cu care a reușit Simona.
Simona Halep ne-a bucurat, ne-a dat speranță, ne-a întristat, ne-a făcut să privim clasamentul WTA în fiecare săptămână, să învățăm calcule și să urmărim calendarul competițional.
În ultimii 12 ani probabil că s-au dublat audiențele din tenis, cel puțin din circuitul feminin.
Am descoperit că munca e răsplătită, că sacrificiul are un sens.
Am fost în #teamHalep și am suferit la fiecare punct.
Mulțumim pentru toate astea.
Poza e de la Roland Garros, din 2018. Peste câteva zile avea să câștige Turneul.
