Mai sunt şi veşti proaste

Ieri m-am trezit cu mailul ăsta de la isopatrusute. E genul de mail pe care nu vrei să-l primeşti niciodată.

Am developat nişte filme în aprilie, toate bune şi frumoase, inclusiv filmul color despre care credeam că e pierdut s-a dovedit a fi o încurcătură. Ce se întâmplase atunci a fost că le-am adus un film gol. Am găsit filmul corect şi l-am dus, l-au developat, au ieşit nişte poze foarte frumoase. Am pierdut cam 100 de lei pe eroarea asta (filmul şi o parte din costul developării filmului gol), dar măcar am recuperat pozele.

De data asta n-am fost la fel de norocos, am dus două filme, unul color, făcut în Paris, altul alb-negru făcut la Sibiu şi la o nuntă în Retezat. Ambele au fost fail.

Cel mai probabil din cauza aparatului, n-au mai ţinut bateriile (deşi părea că deschide diafragma, se aprindea un bec roşu, părea să funcţioneze ok). Şi cu toate astea 72 de cadre cu amintiri sunt gone forever.

Uitasem ce tristă e chestia asta. Din fericire noi avem poze cu telefonul, avem filmări făcute cu DJI Osmo, n-am rămas chiar fără nimic, însă aşteptam cu emoţie să vedem cadrele alea pe film, cu textura specifică, cu feelingul ăla vintage.

Povestea mi-a adus aminte de multe situaţii în care oamenii îşi pierdeau casetele video de la nuntă, poze importante din diferite momente ale vieţii şi mi se părea ceva de neconceput. Cum să n-ai nicio amintire de la nuntă? Şi totuşi lucrurile astea se întâmplau destul de des. 

Ce-i drept, se mai întâmplă şi acum, când pică vreun card de memorie, am auzit nişte păţanii chiar de la fotografi profesionişti, dar cazurile sunt super izolate.