Am absolvit. Am dat licenţa. Unii din noi au luat-o, alţii o mai dau şi în februarie. Cu sau fără diplomă (chiar nu schimbă prea mult lucrurile diploma aia), ne îndreptăm spre partea cea mai lungă şi neplăcută a vieţii: munca. Până la urmă om face şi un master, doar-doar mai tragem de timp. Eh şi se termină şi ăla. Vine momentul să ne angajăm. Unde? Hai să zicem că avem experienţă toţi. Hai să zicem că vreo 30-40 au deja joburi (în domeniu chiar).

Rămân peste 100 de comunicatori care îşi caută de muncă. Şi aici vine surpriza numărul 1: statul nu mai angajează, s-au blocat foarte multe posturi.  Deci rămâne domeniul privat. Şi aici avem altă surpriză: nici la privat nu se angajează aşa mult. Din start e clar că nu e loc pentru toată lumea.

ŞOC! Sunt o grămadă de oameni care au absolvit în anii anteriori şi îşi caută de lucru.

EXCLUSIV! Nu suntem singura facultate de comunicare. Dacă luăm în calcul şi SNSPA-ul, avem 2-300 de comunicatori şomeri. Nu spun piarişti că s-ar restrânge aria de acoperire.

Ştiu că acum un an parcă a fost generaţia aia dublă. Prima de Bologna, ultima de 4 ani. Şi îi plângeam, că erau de două ori mai mulţi şi acelaşi număr de posturi disponibile. Mă gândeam că ei au prins cea mai nasoală generaţie. De fapt, noi suntem cea mai năpăstuită generaţie de până acum. Şi probabil următoarea o s-o ducă mai rău şi mai rău.

La un eveniment desfăşurat acum câteva săptămâni, toată lumea discuta despre schimbarea jobului, despre nesiguranţa zilei de mâine.. şi alte subiecte d-astea amuzante.

Deci e cam naşpa situaţia. Evident, ăştia mai răsăriţi se vor descurca.

Până atunci, sunt gata în orice moment să recomand câţiva dintre colegii mei de generaţie.

Mie îmi place programul ăsta de full-time blogger, plus că vreau să mai copilăresc puţin. Totuşi, dacă vrea cineva să-mi facă vreo ofertă de nerefuzat, le aştept – măcar pentru palmares.

So… any hot jobs for my kids?

*să se consemneze că nu percep taxă de head hunting. Încă. 😛

Tot plimbându-mă prin excursiile astea, mi-am dat seama că România e un loc foarte trist, care încă trăieşte în trecut. Dacă excludem oraşele mari, în care orice metru pătrat de pământ e exploatat, ne trezim într-o mare ruină a comunismului. Nu există sat care să nu aibă măcar nişte sere părăsite. Nu există orăşel care să nu aibă o fabrică de ceva care să fi fost închisă de ceva timp. Nu există oraş sau „muncipiu” care să nu aibă vreo clădire părăsită în care exista un institut. De orice.

Avem parte ori de România lui „aici era”, ori de una mai puţin dramatică, cea a lui „aici au fost şi acum este”.

Dar în mare parte e trist. Aici era cooperativa, aici era căminul cultural, aici era fabrica de ace, aici era întreprinderea de cizme. Părinţii şi bunicii noştri au trăit 50 de ani în preajma unor chestii care au devenit brusc nefolositoare după căderea comunismului. Sau erau deja.

Mici.

Voiam de mult să-mi pun buton de like. Nu ştiu cât o să-mi folosească, dar nu se putea să fie Zăbavă social mediatizat şi eu nu (nu-i mai dau link, că şi-a luat-o în cap – nu mai scrie decât despre ce are chef, refuză să vină cu CRPu în excursie, d’astea).

Eh şi acum că am şi buton, aştept cu interes să-mi dea like Alina CST, pentru că pe Facebook îi place ce scriu mai mult decât îmi place mie 😀

No.2 e un mic capriciu, legat de diacriticele din titlu. Care nu se vedeau. Şi cum maestrului coregraf  îi plăceau brunele, am ales cărunte (după cum zicea maestrul Toma). Adică am schimbat fontul. Mie îmi place, mi se pare interbelic-ish 😛

Enjoy.

We’ll wake up. We’ll go to work. We’ll go shopping for food. We’ll eat. We’ll sleep. We’ll wake up. We’ll go to work. We’ll go shopping for food. We’ll eat. We’ll sleep. We’ll wake up. We’ll eat. We’ll go to work. We’ll eat. We’ll sleep. We’ll eat. We’ll go to work. We’ll go shopping for food. We’ll eat. We’ll go to sleep. We’ll wake up…

Happy Tax Giving Day!

Ştiu că aşteptaţi să continue serialul (ok, ştiu măcar 2 oameni care chiar aşteaptă :)) ). Şi ştiu că v-am obişnuit rău cu 3-4 posturi pe zi, dar brusc mi s-a făcut lene. Am făcut maraton de Entourage pentru că aveam nevoie. Sigur mă întorc cu ceva poveşti din excursie. Dacă prind net, scriu de acolo, live blogging. Asta înseamnă că, da, îmi iau laptopul cu mine. Da, şi în excursie de două zile. Da, sunt dependent. Da.

Încuiaţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi nu cumva să deschideţi până nu vedeţi posturile mele în feed reader. O să vă dau de ştire şi o să vă spun aşa: „Trei iezi cucuieţi…”