Ştiu că fanii aşteaptă cu sufletul la gură postul ăsta aşa că n-o mai lungesc. Iată cele 15 campanii pe care le-am ales pentru Cannes Predictions. Pregătiţi popcorn-ul şi apa plată, urmează câteva video-uri tare lungi.
Spoturile sunt prezentate aleatoriu, n-am făcut şi un clasament. În plus, unele sunt alese pentru că presupun că vor câştiga, nu neapărat îmi plac mie foarte mult.
1. Nike Football – Write the future – 16 milioane de viewuri. Doar atât.
În timp ce participam la mirobolantul examen de licenţă, privirea mi s-a întâlnit cu nişte doamne. Care erau nişte doamne în adevăratul sens al cuvântului, cel legat de starea civilă. Eu înţeleg că dorinţa de cunoaştere e mare, dar majoritatea oamenilor o fac pentru că trebuie. Flashnews: nu, nu trebuie.
Cum zicea comisarul Roman, există locuri de muncă pentru fiecare, piaţa muncii duce lipsă de dulgheri, faianţari şi alţi meşteri.
The point is: sunt nişte oameni care n-au studii. UE şi nu numai spun că trebuie să ai studii. Atunci afară cu toţi ăştia care n-au studii şi hai să angajăm oameni care au studii. Pentru că sunt o grămadă de tineri care sunt în joc de glezne aşteptând să mai iasă la pensie câte unu din ăştia cu studii făcute pe la ID/FF/cum naiba i-o zice.
Am auzit-o de multe ori pe aia cu „Păi pe vremea noastră se intra greu la facultate, nu ca acum”. Deci n-aţi fost îndeajuns de buni, right? Atunci nu sunteţi nici acum, vă rugăm să eliberaţi biroul. Generaţia asta nouă are măcar avantajul de a şti cum se porneşte un computer (în general există un nivel mediu de cunoştinţe, dar există şi excepţii).
N-ai studii, du-te pe un post care ţi se potriveşte, chiar dacă în 15 ani de muncă ai prins experienţă, tot lipsesc bazele. Şi ştiu că e greu de acceptat, că e vorba de mame, mătuşi, verişoare etc., dar ăsta ar trebui să fie cursul firesc al lucrurilor. Într-o societate ideală.
Lipseste insigna
Deşi ziua de vineri n-a început aşa bine, a continuat în stil mare cu concertul Aerosmith. Care a fost pur şi simplu WOW!
Prima oară când stau în faţă la un concert aşa mare. Nici nu mai contează ce şi cum cântă oamenii ăia de pe scenă, transferul de energie, sentimentul pe care îl ai când vezi nişte legende la 1 metru de tine… totul e o experienţă incredibilă. M-am ales cu o monedă de-ale lui Joe Perry şi setlistul concertului :X Plus badge VIP, stickere şi cele două fotografii.
De acum n-o să mai merg la concertele importante dacă n-am bilete în primele rânduri, pentru că altfel n-are sens. La Madonna am fost la Gazon B şi am dat banii degeaba, iar cei din faţă s-au simţit super bine.
Singura problemă a fost că am stat muuuult în picioare. La 4 jumate eram la Zone Arena (prost loc de desfăşurare a concertelor, urâtă scenă, proastă localizarea), la 5 şi ceva intram şi ne ocupam locurile în primul rând, iar până la 12:00 n-am stat deloc jos. Ceva mai mult de 7 ore. Şi ca să fie bine, seara s-a încheiat cu juma de oră de stat la coadă la Genin. Dar a meritat fiecare secundă. Chiar dacă a doua zi a urmat alt maraton.
Recenzia scrisă de Alex pentru InConcert.ro e aici.
Iniţial am vrut să scriu un post lung cu tot ce-am făcut în weekend, dar până la urmă o să scriu pe bucăţi. Va urma.
Şi, prin extindere, despre direcţia în care merge advertisingul.
Mâine e ultima zi în care vă mai puteţi înscrie la Cannes Predictions 2010. Acum 2 ani am fost foarte aproape să plec la Golden Drum, anul trecut am fost ceva mai jos. De data asta sunt optimist, mai ales ca premiul e o excursie la Cannes Lions 2011 😀 În plus, mi-au plăcut fix 15 campanii, în anii trecuţi am fost nevoit să aleg între mai multe favorite. O să le vedeţi poimâine pe blog.
După ce am vizionat cele 40 de campanii selectate am tras câteva concluzii:
1. A trecut criza – cel puţin pentru o parte din clienţi. Altfel nu mi-aş putea explica de ce există spoturi atât de lungi. Nu numai că mă plictisesc (nu sunt neapărat proaste, pur şi simplu n-am răbdare), dar costă enorm de mult. Spaţiu media şi costuri de producţie. E clar că a trecut criza dacă îţi permiţi să plăteşti un spot de 90 de secunde. Sau chiar 2 minute. 2 (două) minute! Spoturile de 30 de secunde erau ceva foarte rar în calupul de 40. Mai mult, faci un spot de 2 minute şi se presupune că îl şi dai pe TV. Deci din start ţi-ai dublat sau triplat costurile. (Mai ţineţi minte The 1 second ad?)
2. E momentul pentru Ideacracy sau mai bine zis Storycracy (da, am o perioadă de -cracy) în detrimentul execuţiilor mişto. Dacă în anii trecuţi vedeai multe spoturi/campanii care se bazau pe execuţie, acum contează mult mai mult povestea. Foarte multe din selecţiile pentru Cannes Predictions sunt case studies. Nimic nu mai e doar un simplu spot, o simplă idee, toate sunt poveşti, iar poveştile nu se pot spune în doar 30 de secunde. În plus, apare un mix de Advertising şi PR, sau altfel spus… mult use of media.
3. Încă e criză? Un singur case study a menţionat că exista un buget limitat pentru campanie, dar foarte multe campanii s-au folosit doar de internet. The man who walked around the world, spotul celor de la Johnny Walker, a făcut înconjurul lumii doar pe net. Mai ales că are 7 minute, era imposibil să-l dai pe TV. Ikea Suedia a făcut o întreagă campanie doar pe Facebook. La fel şi Fiat cu noul motor MGT în Argentina. La fel şi Cannon. Componenta digitală a devenit aproape obligatorie pentru orice campanie, indiferent unde se desfăşoară ea şi ce public targetează . Dar asta mai înseamnă şi costuri mici, sau zero. La campania Ikea de exemplu, ideea a costat cel mai mult. Restul a fost tagging şi cost pentru cele câteva premii.
Oricum, spoturi precum cel de la Carlton Draught n-o să mai vedem prea curând, deşi nici World’s Biggest Sign Post nu cred că i-a costat puţin pe cei de la Nokia.
Cannes Predictions se organizează din 1986, fiind iniţial o competiţie internă dedicată angajaţilor Leo Burnett Chicago
I’m a lousy scorer in really important competitions. Când vine vorba de lucruri cu adevărat importante legate de şcoală o dau în bară.
8th grade. Primul examen – capacitatea. Olimpic, premiant, tânără speranţă. Limba română: 7.30. După contestaţie 6.40 Inspectorat, minister, plânsete, vorbit cu inspectorul general. Da, ai scris bine dar nota rămâne.
12th grade. BACul. Media 10, clasă de filologie, „arhangel”, gaşca nebună, fruntea liceului, premiant, 9.60 media. Limba română scris: 5.90. N-am mai făcut contestaţie de data asta.
Licenţă Examenul scris: necâştigător. Media 3. Cu menţiunea că în facultate am fost o pramatie, n-am mai avut note mari.
Una din profele din facultate consideră că m-am ratat. Aproape că îmi pare rău pentru mine. Aproape.
Oricum, când vine vorba de examene finale o dau în bară. Partea bună e că m-am obişnuit cu asta (în clasa a 8-a a fost un şoc emoţional tare puternic, and i mean it).
Sunt cam ca Anglia la fotbal: mă calific din preliminarii fără probleme şi la turneul final plec acasă din grupe. Sper ca în februarie să facem o figură frumoasă şi eu, şi ceilalţi favoriţi care au plecat acasă mai devreme acu.
În rest, cu facultatea rămâne valabil.
Bonus: se copiază la acest super duper examen de licenţă. Asta aşa, ca să se ştie şi mai sus 🙂
Iată-l. Este postul 1000. Se fac 3 ani peste vreo săptămână. La asta se adaugă 3200 de comentarii.
Asta înseamnă cam un post pe zi în medie şi 3 comentarii per post. Dacă scad şi răspunsurile mele, ar fi cam două comentarii la fiecare post pe care l-am scris. Asta înseamnă din start 2 cititori la fiecare prostie pe care am scris-o aici.
Decent.
Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă invit mâine, la o nouă ediţie din „Aventurile lui hoinaru”.
Ziceam eu la un moment dat că mi-aş dori ca bucureştenii să-şi cunoască oraşul. Măcar ei. Iar după noaptea muzeelor mi-aş fi dorit să fie şi o zi a muzeelor, în care să mergem fără îmbulzeală pe la toate locurile astea frumoase.
Şi uite că s-a gândit Corina Georgescu, prin al ei BlogDeTurism.ro, să ne invite la o Plimbare prin Bucureştiul meu. Adică al ei şi al nostru.
Bonus, a strâns şi nişte sponsori care o să ne ajute cu diverse chestii, dupe cum urmează: Paralela 45 ne pune la dispozitie un autocar, iar Blue Air plimbă o parte din bloggerii invitaţi între Bucureşti şi casă. Hotel Stil îi cazează, iar NORC susţine acţiunea prin sponsorizarea tuturor intrărilor la muzee pentru bloggerii participanţi. (iar pasajul ăsta e copiat cu nesimţire de la DeCe?, din lipsă de timp). Citeşte tot articolul
Mă lăudam că merg la premiere de filme cu bloggeri şi alte vipuri. Şi din laudă în laudă am descoperit că de fapt la noi în familie asta e modă veche.
Cutremurul din ’77 l-a prins pe tata la Sala Palatului, la premiera filmului Cuibul Salamandrelor (spre ruşinea mea, mărturisesc că nu l-am văzut). Invitaţiile veniseră de la sindicat, nu era ca acum pe bază de expunere şi bloguri vizitate. Citeşte tot articolul
Sunteţi grăbit? Nu e bine… nu e bine. Graba strică treaba.
Azi la examen o profă mi-a zis că sunt prea relaxat. Adică cum?
Da, de obicei n-am emoţii la examene, nu sunt agitat, n-am niciun stres. E un examen şi atât. Nişte subiecte pe o foaie, dacă ştiu să le rezolv trec (poate şi cu notă mare), dacă nu ştiu – nu trec. Mi se pare foarte simplu.
Acum să nu credeţi că sunt de fier, cine a fost la Absolvirea Comunicatorilor m-a văzut ce agitat eram. Da, la evenimente mă agit, dar o să vă explic şi de ce.
În primul rând ai mei aşa m-au obişnuit de mic: dragu mamii, fiind că eşti singur la părinţi noi te acceptăm indiferent de notele mici pe care le iei. Din fericire n-a fost cazul până în facultate. Oricum, toată viaţa s-a mers pe ideea nu te stresa, puişorule.
Pe lângă asta, am înţeles de mult că treaba asta cu examenele depinde doar de mine. E un om cu o foaie în mână care trebuie să scrie nişte chestii pe o altă foaie. N-a murit nimeni din asta. Şi dacă te pregăteşti îndeajuns de bine, e posibil să-l şi iei. Dacă nu, e posibil să-l mai dai data viitoare.
N-o să bravez spunând că nu am meditat puţin la situaţie când bătea BAC-ul la uşă şi eu nu ştiam pic de Filosofie, dar până la urmă l-am luat şi pe ăla.
Pe de altă parte, când vine vorba de evenimente nu prea mai ai controlul asupra situaţiei. Cu cât sunt mai mulţi oameni implicaţi, cu atât e posibil să apară probleme. Şi de obicei apar. Deci e normal să fii stresat când ştii că ai făcut tot ce puteai dar apare ceva neprevăzut şi îţi strică tot cheful, dar dacă pixul e în mâinile tale, ce mai contează?
Azi a fost examenul de licenţă. Greu – uşor… l-am dat. Rămâne licenţa s-o prezentăm şi aia e. Aş mai fi rămas în stand-by dar mi s-a plâns fanul că lipsesc vorbele din posturi.
Duma nu-i nouă, am mai făcut-o şi anul trecut, dar dacă tot e luna iunie şi am învăţat pentru licenţă, am zis că mai merge o dată.
În plus, studiam chiar zilele trecute revista Unu pentru lucrarea de licenţă.
Povestea e simplă: în perioada interbelică, dadaiştii Geo Bogza, Tristan Tzara şi Saşa Pană editau revista avangardistă Unu. În luna iunie, pentru că era prea cald, apărea o ediţie estivală cu 8 pagini complet goale, la sfârşitul cărora se semnau autorii.
Just like that.
Problema e că am prea multe posturi de scris ca să îmi permit să mai bag posturi goale 😛
Şi încă două chestii:
1. Îmi place lumea care s-a înscris la hoinavetă. Să câştige cel mai bun.
2. De ce se organizează TOATE evenimentele weekendul ăsta? A trebuit să refuz o groază de invitaţii (yeah, i’m just showing off 😛).
