Vi s-a întâmplat vreodată să ştiţi că sunteţi în plus şi să vă retrageţi uşor de lângă o persoană? Genul ăla de om care nu vrea nici de-al naibii să te bage în seamă doar-doar te prinzi. Şi te prinzi, şi nu-ţi dă nimeni o medalie pentru asta. Mereu mi-am pus problema asta.
De ce nu vine cineva să spună, băi, foarte tare că n-ai mai insistat că stresai omu. Felicitari că te-ai prins! Şi mişto e că eu mă prind mereu. Şi las omu în pace că prietenie cu forţa n-am vrut niciodată. Da’ rămâne sentimentu ăla că n-o să-ţi aprecieze nimeni inteligenţa de care ai dat dovadă. Că n-o să ştie nimeni şi nici nu poţi să te lauzi cu aşa ceva. Ceea ce mi se pare naşpa ;))
Şi tot în categoria asta intră gesturile alea pe care le faci pentru prieteni. Ştiţi ce naşpa e când suni şi trezeşti omu. Te înjură, te trimite în origini (măcar în gând), îţi zice de bine cu vocea aia de dimineaţă. Dar când ştii că doarme sau e în examen şi tu nu suni special ca să nu deranjezi, nu se întâmplă nimic. Nu e nicio atitudine pozitivă. ‘Uite, dacă mă sunai era nasol, dar pentru că n-ai deranjat, uite o bulinuţă’. Niciodată nu se întâmplă aşa ceva…







