Albumul Panini cu fotbalişti e una dintre neîmplinirile copilăriei mele (yes, first world problems all the way). Niciodată n-am reuşit să-l umplu cu poze, chiar dacă a fost cupă mondială sau campionat european. Cred că am avut vreo 4 albume, două cu World Cup, două cu Euro, încă mai sunt pe acasă pe undeva. Cel mai stufos e cel cu Franţa 1998, când aveam 10 ani, note bune la şcoală şi, cel mai important, probabil că ai mei o duceau puţin mai bine, că nu era PSD la putere. Mereu mă uitam cu uimire la câţiva prieteni care aveau albumele pline chiar înainte să înceapă competiţia şi care făceau schimburi într-un ritm nebun. Ţin minte că unul dintre colegii mei de clasă umbla peste tot cu nişte teancuri cât un Solenoidul lui Cărtărescu (vedeţi cum am ridicat brusc nivelul acestei discuţii despre fotbal?).
Diferenţa era că eu primeam bani pentru vreo 2 plicuri la 3-4 zile, iar colegul respectiv îşi lua 5-6 plicuri pe zi. Cum să concurezi cu aşa ceva? Probabil că la vremea aia am suferit un pic din cauza asta, dar ce ştiu clar e că până şi mie mi se părea greşit să iei atâtea plicuri cu fotbalişti zi de zi. Singura mea problemă reală era că nu primeam bani pentru album imediat ce apărea, ceea ce însemna că plecam din start cu un dezavantaj. Citeşte tot articolul
