În copilărie eram elevul care muncea mereu în plus atât la şcoală cât şi după. Exerciţii suplimentare, lecturi suplimentare, lecţii planificate în avans. Pe de-o parte mă plictiseam de moarte în ritmul de la şcoală, pe de altă parte aveam mereu competiţie strânsă în clasă. Când am ajuns la liceu a pierit competiţia şi odată cu ea şi cheful meu de a munci în plus. Astfel încât am ajuns să învăţ mult mai puţin decât aş fi putut, că premiile veneau singure şi dacă aveam media 9.50, nu trebuia să mă mai bat pentru 9.80. Însă nevoia de a face ceva în plus s-a păstrat, aşa că în anii următori am avut mereu şi o preocupare secundară.
I-am apreciat întotdeauna pe cei care fac mai mult decât bucăţica lor de la şcoală-facultate-serviciu. Pentru mine surplusul ăla de implicare a însemnat la un moment dat DaAfaceri – o asociaţie studenţească din ASE. A fost o perioadă de vreo 2 ani în care am învăţat o grămadă de chestii, am cunoscut mulţi oameni şi am făcut câteva lucruri de care sunt mândru. Şi de cele mai multe ori implicarea asta însemna să-mi rup din timpul liber 2-3 ore. Citeşte tot articolul
