parinti

Discuţii de familie

question_answer0
IN Casual stuff

Familiile normale discută despre facturile neplătite, cât a venit întreţinerea, apometre, locul de muncă, vacanţe şi robinetul ăla de la baie care pică de 3 luni. Ştiţi voi, chestii obişnuite. Uneori le discutăm şi noi pe-astea, alteori e o zi ca aia de ieri, când mă întreaba mama foarte relaxată:

– Auzi, nu ţi se pare că în blogosfera de la noi e lumea cam blazată în ultima vreme?

SAY WHAAAAAAAAAAAAT? :)) Căcat, nici măcar eu nu pot să trag o concluzie pe tema asta, că n-am mai citit aşa multe bloguri.

N-am ştiut ce să-i răspund, cred că o trimit la conferinţele lui Manafu să se lămurească.

IN Casual stuff

Mai întâi îţi aduci copilul de 4 ani jumate la un film care are trailerul ăsta. Pe urmă asişti alături de copilul tău la prima scenă din trailer, care e şi fix prima din film, fără niciun stres, în loc să te cari în secunda doi. Din când în când mai exclami mirat: „Ce labagii!”.

În timp ce lumea din sală se prăpădeşte de râs, tu încerci să-i explici copilului tău de ce îşi dau nişte oameni peste faţă cu dildouri imense, de ce se călăresc actorii ăia doi sau de ce un tip mulge o tanti.

Pe alocuri te mai enervezi de glumele făcute într-un film cu fraternităţi din facultăţile americane (!!!), iar la final exclami „Căca-m-aş în el de film, cu glumele lor de labagii!”. Evident, în tot timpul ăsta juniorul a fost lângă tine, pe scaunul din stânga.

Felicitări, tocmai ai demonstrat că eşti un părinte cretin!

IN Revolte

În România lui 2012 încă se practică mersul la spectacole cu copii mici (şi foarte mici). Din diferite motive părinţii aleg să-şi ia odraslele la manifestări culturale care de cele mai multe ori nu sunt potrivite vârstei pruncilor. Recunosc, ai mei m-au luat cu ei la o mulţime de spectacole şi asta mi-a prins bine, dar se întâmpla pe la 7 ani, nu mai devreme. La vârsta aia tăceam din gură când mi se spunea.

Un copil plictisit într-o sală de spectacol ştiţi ce face. În cel mai bun caz urlă sau scânceşte, în cel mai rău caz face asta în timp ce aleargă printre spectatori. Uneori, doar uneori, părinţii aleg să-şi ia odrasla de mână şi să părăsească evenimentul.

Dar pe cei mai mulţi fix în momentele astea îi apucă ceea ce eu numesc sindromul „du-te mami şi tu!”. E momentul în care se strâng mulţi copii în faţa scenei iar părintele îşi împinge copilul de la spate, că doar n-o fi el mai prost. Şi face asta cu insistenţă, de parcă s-ar da ceva gratis în faţa scenei. Copilul, uşor jenat de situaţie, face doi paşi mărunţi şi se apropie cu sfială de locul în care ştie că n-ar trebui să fie. Iar ceilalţi spectatori zâmbesc îngăduitor alimentând sindromul.

Oameni buni,  copiii voştri sunt simpatici în primele 2 minute. Pe urmă ne încurcă. Dacă vrem să vedem nişte prunci dansând în faţa primului rând, mergem la o grădiniţă. Serios, înţelegeţi că locul copiilor la ora 10 e în pat, nu la Sala Palatului.

Meniu