tara

IN Casual stuff

Am fost recent la casa de la ţară a unor cunoscuţi şi oamenii au ţinut morţiş să-mi arate puii lor. Ăia cafenii, ouaţi de găina din dreapta, care a făcut şi pe cloşca. Au ieşit puii, s-au dezvoltat, au mâncat grăunţe. Şi ce-i neobişnuit în asta, că pui am mai văzut?

Eh, faza e că oamenii voiau să-mi arate toţi puii lor, inclusiv ăia cumpăraţi de la ferma de pui de carne. Iată-l mai jos pe unul din ei. Faza şi mai tare e că e diferenţă doar de vreo 2 zile între ăsta alb şi ceilalţi, doar că ăsta a venit direct de la fermă. Cei născuţi „la ţară” zici că sunt altă specie. Sau, mai bine zis, puii ăia de la fermă zici că sunt ouaţi de un Hulk al găinilor.  Citeşte tot articolul

IN Casual stuff

Cel mai mare regret al meu în copilărie a fost că „n-aveam şi eu o ţară a mea„. Toţi copiii mergeau la ţară în vacanţele de vară, numai eu rămâneam în Bucureşti o grămadă de timp. Şi toată lumea avea poveşti de la câmp, cu tot felul de animale, eu aveam poveşti din Cişmigiu şi din parcurile Plumbuita şi Tei. Sigur, e simpatic să fii bucureştean din tată-n fiu, dar pe vremea aia coolnessul se măsura altfel. Şi în capitală era o plictiseală maximă din moment ce prietenii mei erau plecaţi din oraş mai toată vara.

Ani la rând am ascuns lumii acest neajuns al familiei mele şi m-am plâns părinţilor de câte ori am avut ocazia. Până când mama n-a mai suportat, a vorbit cu nişte rude mai îndepărtate şi mi-a propus, foarte încântată chiar, să merg în vacanţă la ţară pe undeva pe lângă Bucureşti:

– Cum? Să merg eu la ţară?
– Da…
– Şi să mă joc eu cu ŢĂRANI?
– Păi… nu asta ziceai că îţi doreşti?
– Cum să-mi doresc aşa ceva? Eu sunt bucureştean!

Meniu