Am citit pe la Etherfast un recensământ al telefoanelor mobile care i-au trecut prin mână. Şi pentru că mi-a plăcut, am început să mă gândesc la ce telefoane am avut şi eu.

Prin clasa a 7-a ştiu că am primit pe mână un telefon şi o cartelă cu numărul pe care îl am şi în ziua de azi. Să tot fie vreo 6-7 ani de atunci 😛 .

Telefoane

Tata avea un Ericsson A1018 iar când şi-a schimbat mătuşi-mea telefonul, am primit GH 688-ul ei. Nu erau mulţi copii cu telefon pe vremea aia. Rectific: nu erau mulţi oameni cu telefon mobil pe vremea aia. A urmat un Alcatel One Touch Easy (alcatelu lu mama), pe care l-am folosit foarte puţin timp. Folosit e mult spus. Pe vremea aia, un mesaj-două pe săptămână era deja semn de avuţie, jocurile contau foarte mult în alegerea telefonului iar beepurile ‘de control’ erau la ordinea zilei.

Erau câţiva norocoşi care aveau 3310. La vremea aia (printr-a opta), 3310 era zeul telefoanelor mobile. Aveai snake, ceea ce te făcea automat un fel de şef al maselor. În plus, dacă mai puneai şi un logo personalizat şi un ringtone, erai cel mai cool. Iar când au apărut şi 1000 de modele de carcasă, am căzut psihic de tot :))

Odată cu intrarea la liceu (şi mutarea strategică la o distanţă mare de casă 😀 ) au considerat ai mei (după îndelungi rugăminţi) că e necesar să-mi facă un abonament cu tot cu schimbare de telefon. Şi am primit un Siemens A50.

După un an şi ceva s-a cerut o nouă schimbare de telefon. Mulţi aveau deja telefon color şi cu cameră şi fiind liceu de fitze… era nevoie de telefon color şi cu cameră. Aşa că mi-au luat ai mei un Sony Ericsson T610. Şi de atunci n-am mai schimbat marca.

Ultimele două sunt încă sunt în uz, un V630i cumpărat din primii bani munciţi plus nişte bani de la ziua mea, prin clasa a 12-a. Cameră de 2 megapixeli, mp3, de toate. Foarte drăguţ telefonul şi încă mă pot baza pe el. Iar despre SE P1i am scris şi aici.

Invit şi alţi colegi şi prieteni să preia leapşa după pofta fiecăruia.