Scuze   de    deranj.

Astea sunt cuvintele pe care le-am auzit cel mai des în ăştia 3 ani de facultate. Fiecare conversaţie cu colegii începea cu sintagma asta. Nu ştiu exact ce v-a făcut să credeţi că eu aş desfăşura nişte activităţi inteligente şi importante, drept pentru care voi mă deranjaţi.

Din fericire nu m-a întrerupt nimeni cât am scris discursul ăsta (pe care o să-l găsiţi şi pe blogul meu, l-am programat să se publice chiar în aceste momente).

Încercând să scriu două vorbe, m-am gândit că ar fi cel mai corect să vorbesc despre un moment în care ne-a fost tuturor bine. Şi am început să mă gândesc ce înseamnă binele pentru fiecare dintre noi. Dar pe urmă mi-am dat seama că nu vă aşteptaţi la genul ăla de discurs de la mine, şi mi-am amintit de primul nostru curs, acea dezbatere antrenantă moderată de doamna Mesina. Îmi aduc aminte că Adi Zăbavă tocmai citise Vocile Puterii şi era încă sub influenţa momentului, Miki începea să se afirme, iar grupul de buzoieni ocupa două rânduri întregi, pentru că ei au stat din prima şi până în ultima zi împreună (mai puţin acum, când am reuşit să-i despărţim).

Pe atunci nu eram încă prieteni, Mihnea nu avea încă PSP, Pandrea nu avea căşti wireless şi niciunul din noi nu avea restanţe.

Despre anii care au urmat acelei zile n-aş putea să vă spun prea multe, pentru că eu am bătut recordul la absenţe şi am manageriat totul din faţa ecranului, dar avem şefe de promoţie şi poate o să vă povestească ele mai multe.

Totuşi, au fost ani în care am experimentat multe lucruri şi unele dintre ele chiar mi-au reuşit. Şi aici o să-l citez pe Leo Burnett, care spunea When you reach for the stars you may not quite get one, but you won’t come up with a handful of mud either. Nu ştiu cât de mult se potriveşte citatul ăsta, dar n-am spus nimic inteligent până acum şi m-am gândit să ridic puţin nivelul discursului 🙂

Dacă anul al 2-lea a fost pentru mine un concediu prelungit, ţinând cont că mi-a ocupat Costin funcţia, sfârşitul facultăţii este CLAR momentul pensionării. Şi o să mă bucur de el ca orice pensionar, în Cişmigiu, pe o băncuţă.

În încheiere aş vrea să vă las cu un îndemn, pe care sunt sigur că unii dintre voi ar vrea să-l adreseze. Un îndemn pe care sper să-l urmaţi şi să-l transmiteţi generaţiilor următoare: Vizitaţi Piatra Neamţ!