Microbiştii sunt cea mai masochistă teapă din câte cunosc. Le place să-şi vadă echipa chinuindu-se, le place să trăiască fiecare meci la intensitate maximă sperând ca la sfârşit să apară descătuşarea totală.

Dacă echipa conduce lejer şi îşi domină (a se citi “subordonează”) adversarul, nici nu mai are sens să ne uităm la meci. Cum? E 4, 5-0? Păi gata, se ştie cine câştigă, unde mai e frumuseţea jocului?

Make, la 4-0 pentru Inter în meciul cu Tottenham

Nu domne, nouă trebuie să ne tremure fundu, să ne rugăm la toţi sfinţii, să ne bată inima mai ceva ca în prima zi în care am văzut-o pe EA. Trebuie să fim pe marginea prăpastiei şi să ne întoarcem ca prin minune. Fiecare meci să fie un miracol. Nouă AC Milan – Liverpool în 2005 ne-a plăcut.

Şi să nu cumva să ziceţi că nu-i aşa. Când aţi stat ultima oară până la final să vedeţi un meci care era câştigat de mult?
Invocăm de fiecare dată norocul, iar când nu avem noroc, automat am avut ghinion. Nu, nu avem mereu ghinion, uneori pur şi simplu ne lipseşte norocul. Ghinionul e mai rău decât să nu ai noroc.