Stenogramele sunt mic copil

Astă seară mă uitam prin casă după ceva şi am dat peste o cutie de pantofi plină cu agende. Două dintre ele sunt oracolele mele din şcoala generală.

S-o luăm pe rând. Da, aveam oracol în şcoala generală. Primul oracol l-am făcut în clasa a 5-a pentru că era la modă. Pe al doilea l-am făcut când a revenit moda oracolelor, prin clasa a 7-a parcă. Era necesar să ai un oracol pentru că trebuia să afli dacă EA te iubeşte, colegii voiau să ştie dacă v-aţi sărutat, dacă eşti gata să treci la lucruri serioase, ce părere ai despre sărut şi tu voiai să afli ce părere au colegii tăi despre tine.

Cea de-a treia agendă e un fel de jurnal mobil, un fel de blog în varianta print din 2002. Zic blog în varianta print pentru că ce scriam eu în agenda aia dădeam mai departe prietenilor să citească şi să se amuze.

Oracolul cred că v-ar amuza mai puţin pe voi şi mai mult pe colegii mei de clasă, motiv pentru care am convocat deja o reuniune. Dar primele mele posturi din jurnalul-blog parcă le-aş pune aici, pentru când o să vreţi să-mi publicaţi operele complete. Colega Daniela Petrescu, prietena Ancăi Nî,  zice că sunt nebun, eu parcă n-aş vrea să ţin textele numai pentru mine, mai ales că nu-mi par aşa prost scrise (pentru 2002, evident :p )

Aşa că într-un demers de social media aştept să văd dacă se strâng 20 de like-uri la articolul ăsta. Dacă se strâng, public stenogramele… ăsta… articolele. Dacă nu, mă mai gândesc :))

Pentru bibliografie suplimentară despre blogurile pe hârtie şi răcelile sociale offline, consultaţi articolul de aici.