Astăzi a fost o zi de luni ca oricare alta. De fapt nu chiar ca oricare alta, deoarece pentru voi ceilalţi a fost marţi. Dar pentru mine a fost prima zi a săptămânii, aşa cum e de vreo 4 ani încoace. Cred că eram în primul an de facultate când am descoperit lunea ca zi liberă. Şi m-am îndrăgostit pe loc. De-atunci nu i-am mai dat voie să plece. Trebuia să fie a mea pentru totdeauna.
Pentru că luni e zi de muncă pentru toată lumea, duminica oamenii sunt mai deprimaţi. Şi asta le strică jumătate din weekend. Numai gândul că trebuie să reiei lucrurile de unde le lăsaseşi vineri îţi dă fiori pe şira spinării. De când am renunţat să mai muncesc lunea, săptămânile se scurg mai uşor. Pentru că atunci când toată lumea e deprimată că s-a întors la birou, eu mai am o zi de weekend.
Ca să-mi permit luxul unui început lejer de săptămână, prefer să muncesc sâmbătă. Chiar şi duminică. N-am o problemă cu asta, mai ales că oricum sunt în faţa calculatorului şi în weekend. Orice sacrificiu e mic dacă stai să te gândeşti la senzaţia pe care ţi-o dă trezitul la 11, luni dimineaţă.
4 comentarii. Leave new
Si mie imi place cand luni e joi! 😛
Joi, asa in mijlocul saptamanii? Ca sa faci trecerea mai usor la weekend? ;))
tin minte ca mie-mi placeau toate zilele saptamanii timp de 3 luni pe an.
Dude, si eu am avut nostalgia asta. Uram zilele de luni din tot sufletul si cand puteam, le pedepseam amarnic. Chiar imi formasem o teorie cum ca luni nu e zi de munca, ci de gandit si reflectat. De cand am inceput insa sa lucrez serios (pentru altii, nu pentru mine) nu mai imi permit luxul zilei de luni libere, insa o incep o baie sau un dus luuuung. Si mi se pare ca astfel pacalesc un pic sistemul de valori, ramanand true teoriei.