Săptămâna trecută am primit o leapşă pe stilul sentimental. Probabil Ruxa ştia că mă omor după amintirile ce ţin de şcoală 😀

Gândindu-mă la primul ghiozdan, mi-am dat seama că problema nu e aşa simplă pentru mine. Nu e vorba de un simplu ghiozdan, e vorba de o epopee a obiectelor de transport.

Totul a început în clasa I, când eu n-am vrut un ghiozdan care să pară rezistent, ci unul care să-mi placă. Un ghiozdan care să arate bine, să mă poziţioneze undeva în categoria golănaşilor, negru, cu nişte chestii metalice pe el. Drept pentru care am primit un ghizdan negru cu roşu şi cu bulinuţe albe. Mi-a plăcut, dar nu eram extaziat. Ţin minte că am căutat mult şi că a fost o soluţie de compromis.

Numai că ghiozdanul s-a rupt după vreo două săptămâni. Şoc şi groază! Am fost nevoit să îl înlocuiesc cu unul verde cu roşu şi cu albastru. Horror. Măcar cel vechi avea bulinuţe. Cel verde era rezistent,  dar până la urmă s-a rupt şi ăla. L-a cusut mama. S-a rupt. Pe urmă l-a cusut bunică-mea, la maşină. Pe urmă am primit altul. Care s-a rupt. Sincer să vă spun, noi ne mai trăgeam de ghiozdane atunci când ne alergam spre casă. Şi aşa ajungeau la gunoi toate.

Asta până în clasa a 8-a când mi-au luat ai mei un ghiozdan care se ţinea doar pe un umăr, genul rucsac. Eram mult prea şmecher. Aveam şi un stil de mers special pentru acel rucsac. N-am mai fost şmecher în ziua în care ghiozdanul s-a rupt şi mi-a căzut pe jos fix când traversam strada. End of story şi cu ghiozdanul ăla.

Am încheiat liceul cu o mapă burduşită de cărţi, pe care o purtam studenţeşte de prin clasa a 11-a. Foarte rezistentă şi de încredere. A trecut prin multe şi mi-a folosit şi drept armă albă uneori. Îmi plăcea pentru că puteam s-o las jos în orice moment. Plus că păream student. Sau aşa credeam eu că par. Evident, când am ajuns la facultate n-am mai avut nevoie de mapă. Acolo mergea cu “ai cumva o foaie?”.