Poveste adevărată, auzită la amicul Pinkish
Cică pe la sfârşitul anilor ’90, când puţină lume avea telefon mobil, amicul mai sus menţionat găseşte un anunţ al unui tip care vindea un joc mişto de tot la vremea aia. Pentru ascultătorii care s-au născut ceva mai târziu, la momentul respectiv nu puteai să dai un search pe net şi să tragi jocul de pe torrente, pentru că în primul rând nu-l găseai şi în al doilea rând, chiar dacă îl găseai, ţi-ar fi luat câteva luni bune să-l downloadezi.
Stabilesc oamenii o întâlnire numai că ăsta al nostru are o problemă şi nu mai reuşeşte să ajungă. În schimb, trimite doi prieteni să se întâlnească cu omul la staţia de metrou Armata Poporului şi să cumpere jocul, că oricum aveau reţea şi îl jucau împreună.
După câteva ore se întorc băieţii supăraţi:
– Bă, n-a venit ăla, a fost ţeapă. Am aşteptat o grămadă.
– Cum, v-aţi dus acolo şi nu era nimeni? Am stabilit în faţă la metrou…
– Da, mă, am fost la Apărătorii Patriei, am stat juma de oră, nu era nimeni.
– BĂĂĂĂĂĂ! Eu am zis Armata Poporului, nu Apărătorii Patriei!!!!
– Ah. Păi şi ce, apărătorii patriei nu sunt armata poporului?
1 comentariu. Leave new
Eram sa patesc ceva de genul 🙂 In a 12-a veneam la Bucuresti sa fac meditatii la chimie, nu cunosteam orasul si, la prima discutie cu profesoara cu care urma sa lucrez, am stabilit sa ne vedem la metrou. Inchid telefonul si ma intreaba un prieten:
– Si, unde va vedeti?
– Ah, e perfect. Ne vedem la metrou, la o statie pe care o s-o tin minte, ca e ceva legat de armata.
– A, da? Armata Poporului sau Aparatorii Patriei?
– Buna intrebare…