caterinci

IN Casual stuff

Am fost crescut în spiritul ideii ”suntem prea săraci ca să ne luăm lucruri ieftine”. Înțeleg cum funcționează procesele de producție și care e diferența între un produs de brand și unul no-name.

Conduc o mașină japoneză, am un telefon flagship, nu mă aplec în viață la toate ieftinăciunile. Și totuși…

Acesta este un autodenunț. Ei bine, e adevărat. Am avut nevoie de niște cabluri VGA și am luat unele ieftine. Admit asta cu demnitate, ca să nu creadă lumea că un astfel de moment îmi poate defini viața. Citeşte tot articolul

IN Caterinci

La început a fost întunericul. Nu era nimic, nici măcar covrigi. Apoi Dumnezeu a făcut cerul și pământul, lumea așa cum o știm azi. Abia mai târziu au apărut covrigii, după ce Iisus, fiul Domnului, și-a pus cei mai vrednici apostoli la încercare: Vreau să îmi faceți o gustare sărată și simplă care să hrănească întreaga lume, de la Ierusalim până în Egipt!

Apostolii s-au pus pe frământat zi și noapte, și-au aprins cuptoarele și au început să inventeze rețete. A fost o așteptare lungă, însă atunci când au terminat, Iisus i-a ales pe trei dintre ei, care reușiseră să ducă la bun sfârșit misiunea. Primul ales a fost Petru, care a surprins cu imaginația bogată. El nu a inventat numai un covrig, precum ceilalți apostoli, ci a propus chiar Covridogul! Citeşte tot articolul

IN Caterinci

Punga cu pungi e un subiect continuu de caterincă, ținta miștourilor noastre. Se zice că nu ești român adevărat dacă nu ai o pungă cu pungi și că abia când o inaugurezi poți să spui că te-ai așezat la casa ta.

Am făcut și eu glumele astea, mai ales că în vechea locuință aveam două pungi cu pungi, sau chiar trei. Prima era într-un sertar din bucătărie. Când a crescut prea mult, a fost depozitată în debara și am început să cresc una mai mică, tot în sertar. Se știe că bucătăria e un loc propice pentru creșterea în captivitate a pungilor cu pungi. După ce a crescut și aia a ajuns tot în debara, unde i-am făcut loc cu greu pentru că era cam supra-ponderală, o pungă de-aia mare de IKEA plină ochi. Citeşte tot articolul

IN Casual stuff

L-am descoperit recent pe băiatul ăsta care se pare că are foarte mult timp liber, altfel nu s-ar fi apucat să traducă în latină şi greacă antică diferite melodii super cunoscute.

Şi nu doar că le-a tradus, dar a făcut-o în versuri, apoi a cântat pe un ritm uşor adaptat. E corect? Cine să ştie? :)) Şi ce contează de fapt? Probabil că e pe-acolo, nu mă aştept să fi înţeles Iulius Caesar versurile dacă le auzea scandate de băiatul ăsta. Mai ştiţi de la şcoală că latina se scanda, nu? Citeşte tot articolul

IN Casual stuff

Am văzut că oamenii din presă au început să se vaccineze, după ce autorităţile au hotărât că jurnaliştii desfăşoară activităţi esenţiale şi trebuie prioritizaţi în faţa altor categorii sociale. Nu contează că unii nu ies din studio sau din birou, e mai simplu să-i vaccinezi pe toţi, ca să fie feriţi cei ce mai fac reportaje prin spitale.

La fel cum sunt esenţiali şi oamenii care lucrează pe la companii de pharma, cei din diferite primării (chit că intră sau nu în contact cu publicul), cei de la Consiliul Concurenţei şi Curtea de Conturi plus mulţi, mulţi alţii. Citeşte tot articolul

IN Caterinci

Pentru că simt că n-am abordat suficient subiectul important al săptămânii, am decis că e momentul să dezvolt. Nu, nu e vorba de Cambridge Analytica, ăla e pistol cu apă. Vorbesc de adevărata istorie a bloggingului din România, povestită de Diana şi Alina.

Am făcut un timeline, ca să înţelegeţi exact cum s-au întâmplat lucrurile şi să nu vă mai apucaţi să scrieţi bălării ca asta.

2005 – Apar primele jurnale online din România. Românii sunt fraieri, aşa că nu ştiu să le zică bloguri. Mai întâi se apucă de scris oameni precum Andreea Năstase şi Dragoş Novac, care apoi îl inspiră şi pe Vali Petcu, care îşi deschide Zoso’s Online Journal.

2006 – Din dorinţa de a ajuta blogosfera să se nască, Dragoş Novac inventează RoBlogFest, un eveniment dedicat tuturor celor care aveau un site sau un jurnal online şi nu ştiau exact cum să-şi facă un blog. Era prea devreme. Citeşte tot articolul

IN Caterinci

Mergeam spre casă şi am dat de expresia poporului român în simplitatea lui. Las la o parte faptul că acest Cielo stă pe loc 364 de zile din an, că e spălat cu sticla din când în când de proprietarul lui sexagenar. Dar pentru o protecţie deplină i-a pus nişte huse de catifea! Mă rog, mult spus huse, sunt aproape nişte cuverturi trântite peste tapiţeria foarte solidă a unui automobil.

Nu contează că acel material pentru tapiţerii e gândit să reziste ani la rând, românul simte nevoia să sfideze logica. Nu contează că tapiţeria aia se spală, că e peste catifeaua aia de 2 lei pusă acolo, el şi-a îmbrăcat bancheta şi scaunele! Ştie el cum trebuie făcut!

IN Caterinci

151005.lifecycleofabrand

Poate că va veni un moment din viaţa voastră în care veţi fi nevoiţi să îi explicaţi unei persoane mai în vârstă cu ce vă ocupaţi voi în viaţa de zi cu zi. Din ce plătiţi voi facturile, cum se zice. O fi bunica, o fi o vecină, important e să aveţi un model pe care să-l urmaţi.

– Mamaie, cum să-ţi explic eu, ştii vopseaua aia, SPOR? Eh, fabricantul de vopsea merge la cineva şi zice „avem vopseaua aceasta, este bună pentru că vopseşti foarte rapid cu ea, vă rugăm să-i găsiţi un nume!”.
– Aha, deci tu eşti ăla care inventează numele „SPOR”! Bun job!
– Nu chiar. Aia e firma de branding. Stai să termin. După ce s-a ales numele, oamenii de la fabrică merg la o altă firmă şi zic: „Avem vopseaua cu numele SPOR, vă rugăm să ne faceţi nişte reclame care să se dea la televizor şi prin ziare, reviste etc.”
– Am înţeles, deci tu ai făcut reclama aia cu „Vopseşti uşor, vopseşti cu SPOR”, bună reclamă!
– Mnu, de fapt, de asta se ocupă firma de advertising. Dar suntem aproape. Imediat ce s-a făcut reclama, e nevoie să negocieze cineva cu televiziunile pentru ca matale să vezi pe ProTV reclamele înainte de Ştiri.
– Şi tu te ocupi de negocierea asta? Lasă, maică, nu-i nicio ruşine, sună doar plictisitor, dar important e să fii tu fericit!
– Mamaie, ai puţină răbdare, că vreau să înţelegi exact.
– Păi dacă avem nume, avem reclame şi ştim exact când se dau la televizor, tu ce mai faci?
– Eu scriu comunicatul de presă şi sun jurnalişti!

Foto via

IN Casual stuff

shutterstock_151618400_small

Săptămâna trecută am văzut o grămadă de share-uri pe Facebook legate de ştirea asta.

Titlul era destul de clar: „Din 2 aprilie, aflați pe smartphone când ajung vehiculele în stație”. Evident, pentru că suntem în era 4G-ului şi a inteligenţei artificiale, m-am gândit că s-au montat nişte GPSuri conectate la o bază de date şi oamenii pot afla în timp real cât mai durează până vine autobuzul. Ştiţi, cum e în afară. Citeşte tot articolul

IN Casual stuff

Ştirea zilei de ieri a fost că Dragoş Asaftei este fotograful Preşedintelui României. După ce a publicat Petreanu articolul a fost foarte amuzant să observ cum toată blogosfera avea o poveste cu Dragoş. Ştiţi modelul, sunt #fandemic, l-am văzut cum creştea, am stat la masă cu el, practic e şi succesul meu. Bloggerii s-au întrecut în amintiri cu Dragoş, când l-au cunoscut, câte poze le-a făcut, şi, chestia care mi s-a părut de prost gust, de când ştiau ei secretul.

Cineva îţi împărtăşete un secret. Mai mic, mai mare, frumos ar fi să nu-l dai mai departe. Dar dacă nu-l dai mai departe şi mai apoi strigi în gura mare că tu ştiai de mult nu te ajută cu nimic, ba chiar mă face să mă gândesc de două ori dacă să-ţi spun sau nu vreunul din secretele mele. Mai ales că în cazul ăsta vorbim de o informaţie destul de importantă, nu de o mică bârfă. Să ne imaginăm că Dragoş nu avea voie să divulge nimănui informaţia asta o anumită perioadă de timp. Cam cum pică pentru el afirmaţii de genul „ştiam din aprilie”, „ştiam din martie”, „ştiam de când a venit la Bucureşti”? E doar o ipoteză prin care încerc să subliniez că în momentul în care cineva îţi împărtăşeşte un secret, chiar dacă are legătură cu el sau l-a aflat de la cineva, jobul tău de confindent nu se încheie în momentul în care informaţia devine publică. Ori eşti discret, ori nu. Citeşte tot articolul

Meniu