Ştirea zilei de ieri a fost că Dragoş Asaftei este fotograful Preşedintelui României. După ce a publicat Petreanu articolul a fost foarte amuzant să observ cum toată blogosfera avea o poveste cu Dragoş. Ştiţi modelul, sunt #fandemic, l-am văzut cum creştea, am stat la masă cu el, practic e şi succesul meu. Bloggerii s-au întrecut în amintiri cu Dragoş, când l-au cunoscut, câte poze le-a făcut, şi, chestia care mi s-a părut de prost gust, de când ştiau ei secretul.
Cineva îţi împărtăşete un secret. Mai mic, mai mare, frumos ar fi să nu-l dai mai departe. Dar dacă nu-l dai mai departe şi mai apoi strigi în gura mare că tu ştiai de mult nu te ajută cu nimic, ba chiar mă face să mă gândesc de două ori dacă să-ţi spun sau nu vreunul din secretele mele. Mai ales că în cazul ăsta vorbim de o informaţie destul de importantă, nu de o mică bârfă. Să ne imaginăm că Dragoş nu avea voie să divulge nimănui informaţia asta o anumită perioadă de timp. Cam cum pică pentru el afirmaţii de genul „ştiam din aprilie”, „ştiam din martie”, „ştiam de când a venit la Bucureşti”? E doar o ipoteză prin care încerc să subliniez că în momentul în care cineva îţi împărtăşeşte un secret, chiar dacă are legătură cu el sau l-a aflat de la cineva, jobul tău de confindent nu se încheie în momentul în care informaţia devine publică. Ori eşti discret, ori nu.
Şi dacă tot suntem la subiectul ăsta, să vă spun şi eu un mic secret:
Eram vara trecută la un tenis cu Klaus şi imediat după ce a închis primul set cu un rever în lung de linie se opreşte şi îmi zice:
– Auzi, ce zici, să candidez?
– Big K (aşa îi spun eu, e o glumă mai veche, o să vă povestesc altă dată), dacă alegi să candidezi, sigur o să câştigi, şi ştii ce-ar trebui să faci?
– Ce? Să-l iau fotograf pe Dragoş Asaftei?
– EXACT!
Era iunie 2014.
Foto: Discretion via shutterstock
10 comentarii. Leave new
ce tare… nu știam că-i pasionat de tenis omul!
Cine, Dragoş? Cum nu, nu ţi-am povestit când am jucat un meci de tenis cu el şi cu halep când i-am sfătuit ce drum să urmeze în viaţă?:))))))
Eu nu sunt mandra de el, ca nu e meritul meu. Il stiu pe copil de la un eveniment de-aici de la noi. Mi s-a parut de mult bun simt, talentat este, muncitor la fel. Ma bucur sa vad ca a ajuns in aceasta postura, e un rezultat pentru care a muncit destui ani.
Oh, da! Şi sunt convins că e abia începutul pentru Dragoş 🙂
hai că a fost amuzant cât de jenanți au fost toți.
Eh, nu e chiar asa cum spui. Cunosti un om, il admiri si ii recunosti valoarea. Spui asta de cate ori poti, pe unde poti. Apoi vine un moment in viata acelui om pentru care simti inca o data nevoia sa il feliciti, ca si pentru altele pana atunci.
De ce e gresit sa il feliciti? De ce e jenant sa spui din suflet „felicitari”? Majoritatea oamenilor din lista mea de Facebook au dat share articolului lui Vlad Petreanu si au scris despre o amintire cu Dragos. Eu am facut la fel si nu cred ca ar trebui sa ma simt jenata de asta. Sigur, mai sunt si oameni care au profitat de subiectul zilei si au pus repede ceva pe blog, dar alea sunt exceptiile.
Presupun că i-ai răspuns lui Vali, pentru că eu n-am zis că e jenant să îl feliciţi pe Dragoş, subiectul articolului e altul.
Dada, lui Vali, iarta-ma, am uitat sa apas reply-ul 🙂
Nu te-ai intrebat de unde stia Big K de Dragos? Eu am avut o discutie cu el in mai 2014 despre Cotroceni si Dragos.
PS #sipeminenapozatdragos
Cred ca articolul tau nu se restrange la un caz particular ci e vorba de „niscaiva printipii” care multora le lipsesc cu desavarsire. E bine ca ai adus subiectul in discutie, poate unii vor gandi de doua ori inainte de a o comite data viitoare.