Două mămici destul de tinere discutau ieri la coadă la supermarket:
– Ai văzut chestia aia cu Scooby-Doo de la Sala Palatului?
– Da, l-am întrebat pe ăsta micu’ dacă vrea să mergem şi a dat din cap că nu.
– Păi da, nici al meu nu se mai uită la Scooby Doo, nu-i mai place.

Eh, de chestia asta am mai auzit, sunt mulţi părinţi care se plâng că desenele vechi, cu care am crescut noi, nu sunt pe placul copiilor lor. Ăştia micii se uită la chestii cu bătăi, pokemoni ceva mai evoluaţi, extratereştri şi un fel de sitcomuri pentru copii. Noţiunea de desen animat e total diferită faţă de ce ştiam noi. E clar că cei mici cresc altfel, au un sarcasm mult mai dezvoltat, deschidere spre violenţă şi multe alte diferenţe de cultură ca urmare a desenelor la care se uită.

Drept răspuns la problema asta, cunosc părinţi care le dau voie copiilor să se uite doar la desene pe DVD, de la Lion King la Scooby-Doo şi Tom&Jerry. E modul lor de a se asigura că au un copil normal, aşa cum înţelegem noi normalul. Dar oare mai are asta legătură cu norma momentului?  Dacă alegem soluţia asta copiii noştri vor creşte normali din punctul nostru de vedere, dar total diferiţi faţă de toţi ceilalţi copii. Nu vor avea acelaşi background cultural, vor interacţiona mai dificil cu alţi copii pentru că nu vor avea aceleaşi repere.

E clar că putem să creştem un copil în mare parte ferit de ceea ce considerăm noi a fi periculos, însă chiar vrem ca cel mic să fie desprins din Blast from the Past?

Şi-atunci mă întreb care e soluţia corectă. Cum facem să-l protejăm de toate prostiile fără să-l rupem de contextul social înconjurător?

Da, la asta mă gândeam eu în timp ce două mămici mişto vorbeau în faţa mea.