in Teatru

Cei ce nu uită – Un spectacol excelent construit

cei_ce_nu_uita

Am plecat spre Festivalul Internaţional de Teatru de la Oradea cu gândul că o să prind, în sfârşit, două piese pe care le vânam de mult, o să văd încă o bucăţică nebunia timişoreană de la Auăleu Teatru şi o să beau 2-3 beri cu Siropel, FUA şi Flavius.

Aproape că mi-a ieşit programul, am văzut duminică Leonce şi Lena, iar mai apoi m-am pregătit sufleteşte pentru Cei ce nu uită, un spectacol de la care aveam nişte aşteptări extrem de mari. Ştiam că e o experienţă extrem de puternică, citisem la Oltea câteva amănunte, aveam o idee despre direcţia în care merge spectacolul.

Şi, într-adevăr, spectacolul este extrem de bine construit, odată ce păşeşti în teatru intri în lumea închisorilor comuniste. Se lucrează tot mai mult cu experienţele plasate în afara scenei, ceea ce e (încă) inedit. Spectacolul lui Gavriil Pinte nu e doar un tablou al ororilor din perioada comunistă, ci reprezintă un semnal de alarmă direct adresat spectatorului. Pe parcursul piesei ţi se repetă că nu a existat un proces, că aceste oribile crime ale comunismului nu au fost condamnate în mod public niciodată şi că trebuie să nu uităm niciodată ce s-a întâmplat.

Emoţia e mult mai puternică pentru cei care au vizitat Memorialul de la Sighet. Dacă aici suntem pe o scenă din Oradea, în închisoarea de acolo există o mulţime de mărturii, pagini de jurnal şi fotografii cu deţinuţii politici ai regimului comunist. Ca să vă faceţi o idee, aveţi un clip aici. Tot ce apare în spectacol e extrem de bine documentat.

Fiecare etapă importantă din masacrul comunist este dublată de un moment simbolic în piesă: de la torturi la bătăi, reeducare, terorizarea familiilor celor ascunşi în munţi, până la execuţii şi aprinderea unor lumânări. Eşti în mijlocul poveştii, la câţiva centimetri de actori, însă nu este decât un „cadru apropiat”. Deşi la intrare ţi se dă o cartelă de deţinut şi ţi se face o legitimaţie de martor, nu se poate spune că trăieşti vreme de 2 ore ca un deţinut şi nici nu cred că şi-ar propune cineva asta dintr-un spectacol.

Scopul este să ne amintim ce s-a întâmplat cu elita intelectuală şi să nu mai repetăm greşelile trecutului. În fond, situaţia în care ne aflăm, cu toată gaşca de băieţi deştepţi care conduc, e rezultatul crimelor de atunci. Elita ţării a fost distrusă, iar copiii acestor familii, cei care ar fi trebuit să conducă azi, au fugit pe unde au putut. Asta dacă cumva au scăpat cu viaţă.

M-a surprins plăcut că în sală erau mulţi tineri. Puşti de liceu sau studenţi care veniseră să afle lucruri despre o istorie pe care n-au trăit-o şi despre care au auzit prea puţine probabil.

Finalul este şi el total atipic, probabil că este prima piesă care se termină undeva în afara teatrului, fără niciun fel de aplauze. Spectatorii se trezesc din acest coşmar al comunismului pe treptele Teatrului Regina Maria şi mulţi dintre ei rămân minute bune acolo meditând la ceea ce au văzut.

Cum ziceam, un spectacol extrem de bine construit, cu fiecare moment foarte bine studiat. Habar n-am dacă a fost în vreun fel premiat, nici nu ştiu dacă ar merita să fie înscris în vreo competiţie, pentru că nu vorbim despre un spectacol de teatru, de fapt. Cei ce nu uită ar trebui să intre la categoria „mărturii artistice”, o mărturie care ar trebui văzută de cât mai mulţi oameni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.

Meniu