Proiectul „Satul Mădălinei” nu e unul nou. A fost lansat în septembrie 2017 şi a stârnit ceva reacţii la vremea respectivă. Însă nu mi-am făcut timp să-l ascult până acum câteva zile, când a fost recomandat de cineva în care am mare încredere. (acum ce mai urmează să descopăr şi să vă recomand? Biblia?)
Am descoperit o poveste complicată şi o mulţime de personaje din lumi diferite. Satul Mădălinei este o mini-serie audio în 6+1 părţi, un total de vreo 6 ore de ascultat. Poate părea mult la prima vedere, însă sunt foarte multe lucruri de zis despre sărăcia din România.
Ăsta este subiectul mare din povestea Mădălinei. O fată săracă, de etnie romă, născută într-un sat din judeţul Argeş, vine să cerşească la Bucureşti împreună cu unul dintre cei doi copii. O tipă cu simţ social o vede şi mai întâi îi cere socoteală, apoi încearcă să o ajute. Formează o comunitate care s-o ajute pe Mădălina, iar apoi povestea se complică.
Din punct de vedere jurnalistic, demersul este excepţional. Un produs media la care Ana Maria Ciobanu a lucrat mai bine de 2 ani. A fost mai întâi un articol special în DOR, apoi jurnalista a urmărit povestea cu dedicare şi a reuşit să o aducă în forma audio. N-aş zice chiar forma finală, pentru că în septembrie 2018 s-a mai adăugat o a 7-a parte a poveştii, un bonus pe canalul de Soundcloud. (Ăsta e momentul în care puteţi merge să ascultaţi şi bonusul de 40 de minute în caz că nu l-aţi descoperit până acum). Iar povestea Mădălinei, cea reală, continuă. Dacă o s-o mai documenteze cineva rămâne de văzut.
Dincolo de demersul jurnalistic, „Satul Mădălinei” mi-a trezit o mulţime de sentimente. N-am putut să mă abţin să nu le judec pe „doamnele” care au ales să o ajute pe Mădălina, dar care păreau total rupte de realitate, venite, parcă, dintr-o ţară vestică în care sărăcia extremă nu există decât ca noţiune abstractă. Am fost revoltat când am ascultat cum puneau autorităţile problema şi mai apoi resemnat când mi-am dat seama că sunt sute, poate mii de „Mădăline” în toată România, fete pe care nu le ajută nimeni.
În orice caz, merită să acordaţi nişte ore acestui proiect, e o experienţă aproape cinematografică. Important e să treceţi de episodul cu donatorii în care mie mi s-a părut că o gaşcă de corporatişti rupţi de realitate s-au apucat să facă toate greşelile posibile în abordarea unei situaţii mult prea complexe pentru puterea lor de înţelegere.
