Foto via

Nu sunt vreun cunoscător al dansului contemporan. Înainte de FITS, am ajuns doar la câteva spectacole ale lui Gigi Căciuleanu. Asta până când mi-a recomandat cineva un spectacol de dans israelian, la Sibiu. Asta cred că era prin 2012 sau 2013. De-atunci încerc să-i văd pe israelieni cu orice ocazie, fie că e vorba de Batsheva Dance Company, Kibbutz Contemporary Dance Company sau Vertigo Dance Company, 3 dintre cele mai bune companii de dans israeliene (şi din lume), care vin constant la FITS.

Anul acesta au fost invitate Vertigo şi Batsheva, însă i-am prins doar pe cei din urmă, care au venit cu Venezuela. A fost o bătaie mare de tot pe bilete, însă am avut noroc chior şi am cumpărat de la cineva un bilet fix în primul rând. 

Cum ziceam, nu-s un cunoscător, aşa că am momente în care spectacolele sunt mult prea abstracte pentru mine. Aşa părea şi Venezuela după primele 25 de minute. Apoi s-a schimbat muzica şi artiştii de pe scenă au reluat coregrafia de la început. Ăla a fost the aha moment.

Din punctul ăla totul a avut sens cu spectacolul lui Ohad Naharin. Am mai văzut dans contemporan care m-a impresionat prin complexitatea mişcărilor, însă aici povestea e extrem de puternică. Venezuela e despre cum viaţa rămâne aceeaşi indiferent de muzică şi oamenii de pe scenă. Despre cum ajungi să faci faţă provocărilor de unul singur, despre dragoste şi globalizare. Sau cel puţin asta am înţeles 🙂

Dacă daţi de spectacolul ăsta vreodată prin Bucureşti, clar e de văzut. Trailerul spectacolului e mai jos. Iar una dintre melodiile cu care am rămas în cap e asta.