În 1989, tata lucra la depozitul de medicamente Centrofarm. La Revoluţie a trebuit să ducă medicamente pe la diverse spitale din Bucureşti.

Aveam 1 an şi ceva, mama stătea acasă cu mine, cu inima cât un purice. Se auzea de la Lujerului cum se trăgea în zona podului Ciurel, în tramvaiul 41 oamenii vorbeau despre cum s-au spălat străzile de sânge pe 21 decembrie după ce au intrat cu taburile în mulţime.

Să te tot duci la muncă în condiţiile astea, mai ales când jobul tău presupune să traversezi de mai multe ori pe zi un oraş aflat în stare de asediu. Cu toate astea el şi încă vreo 2 colegi nu s-au dat la fund, cum au făcut alţii, aveau o datorie, iar medicamentele alea chiar trebuiau să ajungă la nişte oameni răniţi (la depozit aveau şi perfuzii, şi ser fiziologic, comprese, aprovizionau toate spitalele).

S-a tras (şi) înspre salvarea în care mergea taică-miu, că circulau tot felul de zvonuri. Ba că se transportă arme în salvări, ba că sunt duşi teroriştii prin oraş aşa.

La un moment dat chiar au fost opriţi de un grup de revoluţionari, care voiau să-i linşeze. Norocul lor a fost că şoferul era bărbos şi părea să fie unul “de-al nostru”, un revoluţionar. Atât de departe a mers psihoza în momentele alea.

Deşi ar fi avut o justificare, tata nu şi-a luat niciodată certificat de revoluţionar, nici măcar nu s-a pus problema în casă de aşa ceva.

Mai jos sunt nişte poze pe care le-a făcut în zilele alea, poze pe care le-am văzut şi eu acum prima oară, habar n-aveam că există.

E prima oară când văd poze din zona Arcului de Triumf, nu ştiu de ce trăiam cu impresia că toată agitaţia a fost concentrată în zona Universităţii.