Hai că ne-am spart de râs la palma pe care i-a dat-o Will Smith lui Chris Rock, nici nu mai contează dacă a fost pe bune sau regizată. Din ultimele reacţii (demisia lui Smith din Academia de Film, comentariile lui Chris Rock) pare că ar fi fost pe bune.
Cert este că s-a dat drumul la hăhăială şi la meme-uri. Că asta faci când cineva îşi pierde cumpătul, râzi.
Cultural, nouă oricum ne place violenţa, ne-am bucurat că Will Smith i-a arătat el lui Chris Rock cine e şeful. A avut ac de cojocul lui.
Cei care nu-şi fac dreptate cu pumnul sunt oricum catalogaţi drept „fraieri” sau „papagali”. Cum, boss, l-ai lăsat să facă mişto de nevastă-ta şi nu te-ai dus să-i dai vreo două?
Ulterior n-a fost nicio problemă ca Will Smith să urce pe scenă şi să fie validat, chiar dacă făcuse ceva nasol. A greşit, dar uite ce actor mare e! Şi până la urmă ce mare lucru a făcut, i-a dat o palmă, nu l-a omorât…
Asta este opinia generală despre violenţă, aia reală, nu cea politically correct.
Sigur că Will Smith vine acum şi face toate lucrurile corecte din punct de vedere al PR-ului, însă prea puţine voci l-au condamnat în ultima săptămână. Şi o să-l validăm în continuare pentru că n-avem o problemă reală cu violenţa. Uitaţi-vă şi în tenis ce se întâmplă. Zverev o ia razna faţă de un arbitru şi e suspendat de formă. Nick Kyrgios dă cu racheta de pământ, aproape să lovească un copil de mingi, se răţoieşte la Ben Stiller, dar e considerat bad boy. Aşa, cu un ton dojenitor. La fel cum era şi Năstase, mega ţăran pe terenul de tenis, înjura mereu (ceea ce la vremea aia era de neconceput în sportul alb) şi acum închidem ochii la derapaje.
Violenţa fizică sau verbală ar trebui pedepsite mai dur, mai ales în cazul formatorilor de opinie, poate aşa n-am mai avea cazuri grave la tot pasul printre oamenii obişnuiţi.