În urmă cu câteva săptămâni, Eugen Jebeleanu povestea într-o conferinţă de presă despre modul în care evoluează lucrurile în domeniul cultural în Franţa: scad subvenţiile de la stat, producţiile independente se fac tot mai greu etc. Gabriel Sandu povesteşte despre o situaţie similară care se întâmplă în Germania, în special în Berlin.
În timpul ăsta, în Anglia, există companii care au curajul să renunţe la fondurile publice şi să se descurce 100% cu fonduri private. Wigmore Hall din Londra a anunţat recent că se retrage din Arts Council England. Wigmore Hall este o sală de concerte aflată în apropiere de Hyde Park şi în sezonul următor va găzdui artişti precum Martha Argerich, Joshua Bell sau Lise Davidsen. În plus desfăşoară de mai bine de 10 ani un proiect numit ‘£5 Tickets for Under 35s’, prin care tinerii sub 35 de ani au acces la un număr de bilete de 5 lire. Pentru context, cele mai ieftine bilete pentru sezonul următor sunt 18 lire, dar probabil că locuri bune prinzi cu vreo 30-40 de lire.
Bine, vorbim de Marea Britanie, care oricum oferă acces gratuit la o mulţime de muzee, cel puţin în Londra. Şi care are în acelaşi timp teatre la care poţi plăti şi 200 de lire pe un bilet.
Totuşi, decizia asta nu vine din mărinimie sau superioritate, ci din frustrare.
Primeau în jur de 340.000 de lire pe an de la Arts Council England şi au renunţat la banii ăştia pentru că li se cereau prea multe justificări.
„We have to go through this whole process every quarter to see that we’ve ticked every box.
„It takes a huge amount of staff time and energy. It zaps the energy, frankly. We’re parting on good terms, as far as I’m concerned, but it’s a good time for us to go.”
De aici.Arts Council England said they take the responsibility of spending public money seriously, and is committed to making the reporting requirements „as straightforward as possible for funded organisations”.
Chestia asta se întâmplă şi în România, doar că nimeni dintre beneficiari nu-şi permite să spună „Auzi, AFCN, ia mai lasă-ne cu dosarele astea stufoase, că noi facem proiecte de cultură, nu proiecte de finanţare.”
Ce cred că ar trebui să reţinem din povestea asta e că momentan suntem privilegiaţi şi cred că luăm lucrurile for granted. Este ceva normal ca Festivalul Enescu să primească finanţare de 10 milioane de euro (sau pe-acolo), este normal să avem un Festival ca FITS (e drept, cu multiple surse de finanţare, inclusiv o puternică susţinere a partenerilor externi şi a zonei private).
Dar asta nu înseamnă că nişte oameni nu se luptă pentru a menţine an de an acele finanţări. Şi asta nu înseamnă nici că anul viitor nu e posibil ca lucrurile să se schimbe şi conducătorii să spună că e nevoie de mai mult sprijin privat. De altfel, Nicuşor Dan deja i-a îndrumat pe directorii teatrelor din Bucureşti să caute surse private de finanţare dacă nu le ajung banii pe care i-au primit.
Ceea ce în domeniul cultural este o crimă. Da, oamenii ăia trebuie să se îngrijească de managementul instituţiei, dar obiectivul principal trebuie să fie actul artistic, nu banii.
Nu mai ştiu cine explica la un moment dat că beneficiul din cheltuiala asta este deschiderea minţilor oamenilor. Asta face cultura şi de asta merită subvenţionată de Stat.
Culmea, mă tem că fix interesul uriaş pentru teatrul din Bucureşti ar putea fi un argument pentru scăderea bugetului pentru cultură: „Ia uite, se bate lumea pe bilete la teatru, atunci putem să mai creştem preţul biletelor, e clar că lumea cere, deci hai să le facem 200 de lei sau 300 de lei, ca să acopere mai bine costurile reale de funcţionare”.
Însă realitatea este că avem în continuare şi săli goale. Sala Radio este o bijuterie în care sunt anual zeci de concerte cu un public foarte restrâns. Este o realitate tristă pe care o cunosc toţi cei familiarizaţi cu muzica clasică. Sala Auditorium de la Palatul Regal are aceeaşi problemă. Spectacole de nişă, la care doar adevăraţii melomani ajung. La fel e şi la anumite spectacole de teatru. Nu e numai sold-out peste tot. Sunt acele spectacole slabe? Nu, doar că nu au promovarea necesară, nu au un produs care să fie potrivit maselor, poate că nu au o strategie de programare corectă (nu te baţi cu Ateneul sau cu TNB-ul când au spectacolele cele mai bune, publicul va merge acolo). De multe ori se întâmplă ca acele spectacole să fie chiar foarte bune, prea bune pentru ce poate publicul larg să înţeleagă.
Şi în cazul ăsta ce faci, renunţi la actul artistic pentru că nu performează din punct de vedere economic? Îi privezi pe cei care merg la aceste spectacole de bucuria lor doar pentru că masele vor altceva? E normal să mergem până în acest punct cu democraţia culturală? Probabil că spre asta ne îndreptăm.
