Am reuşit, în sfârşit, să vedem şi noi Michael, filmul despre prima parte a vieţii lui Michael Jackson. E foarte bine făcut, muncit, Jaafar Jackson mi se pare mai bun în rolul lui MJ decât e Rami Malek în rolul lui Freddie Mercury, ceea ce este o realizare în sine.
Energie, imagine, costume, o coregrafie studiată sute de ore probabil. Filmul nu pune mari probleme, pare că duce lucrurile într-o anumită direcţie, pregăteşte terenul pentru partea a doua, în care presupun că va trebui să ajungă şi la scandalurile legate de pedofilie. Şi linia în care se merge e una de tipul Michael era un copil în suflet, suferea de sindromul Peter Pan, i se furase copilăria aşa că tot ce voia era să se joace şi să râdă cu copii.
Habar n-am cât de real e tot ce vor ei să sugereze sau ce a fost cu toate acuzaţiile respective. Sunt curios cum vor gestiona totul în filmul al 2-lea, acolo chiar nu mai au cum să ignore elefantul din cameră.
Dar ce mă uimeşte în continuare este cum a ajuns Michael Jackson să cânte în România, mai ales în 1992. Vorbim de un superstar aflat în vârf de carieră, care ajunge pentru primul concert important după căderea comunismului într-o ţară despre care nu se ştia mare lucru. Şi care îşi bătea intelectualii pe stradă în centrul Capitalei.
Ok, am citit nişte interviuri, Marcel Avram îl cunoştea pe Michael de când era mic şi concertase în Germania, dar uitaţi-vă puţin pe lista asta de concerte din turneul Dangerous. N-ai Polonia şi ai România. Nu mai zic de Cehia, Ungaria, Slovacia. Grecia şi Turcia erau pe listă, dar concertele s-au anulat din motive de sănătate.
Nu-mi aduc aminte mare lucru din 1992, aveam 4 ani, dar în 1996 ţin minte că am văzut nişte reportaje la ProTV, în continuare era ceva URIAŞ, chiar dacă se dezbătuse mult povestea cu abuzurile sexuale.
