Diseară începe la Verde Stop Arena (spaţiul ăla de pe Barbu Văcărescu unde au loc şi Burgerfesturile) un fel de mini-festival TIFF Unlimited.
Vor fi concerte şi filme în fiecare seară, câte un concert şi 2 filme, dintre care unul este Parking, cel mai nou film al lui Tudor Giurgiu. (Trailer).
Am reuşit să văd toate cele 5 episoade din Chernobyl, mini-seria difuzată pe HBO. Mi-a plăcut, m-a emoţionat, am aflat lucruri noi despre subiect.
Cu toate astea, n-o să mă apuc nici să-i dau 10 pe IMDB, nici să critic regizorul pentru seria de inexactităţi şi exagerări. Aleg să-l iau aşa cum e, ca o docu-drama.
Nu pot să consider că Chernobyl e un documentar istoric, mai ales că au precizat şi ei la fiecare episod că anumite chestii sunt inventate. Îi înţeleg pe ruşi că s-au simţit ofensaţi şi au zis că îşi fac şi ei propria versiune, însă nu-mi dau seama de ce se activează şi oameni din lumea energiei.
În cadrul ediţiei din acest an a TIFF s-a lansat TIFF Unlimited, o platformă de streaming ce conţine filme de festival. Sunt deja câteva filme interesante şi vor mai fi adăugate unele ce au făcut parte din selecţia festivalului de-a lungul anilor, au primit premii etc.
Ideea mi se pare una excelentă pentru că, în general, la festivaluri sunt proiectate mai mult filme de autor. Care nu prea mai apar pe nicăieri ulterior. Comerciale nu sunt, aşa că nu prea vrea să le cumpere nimeni, cel mult ajung în cinematografe, unde stau 2-3 săptămâni, apoi se pierd în negura timpului. Mai dai de ele pe la vreo cinematecă sau pe la Elvire Popesco, dar cam astea sunt singurele variante.
Am descoperit în mini-vacanţa recentă acest documentar despre iarbă. M-a prins cu trailerul, în care vorbesc despre legăturile dintre cannabis şi muzica din America, pornind de la Louis Armstrong şi alţi cântăreţi de jazz.
Pe parcurs, documentarul livrează parţial ceea ce promite în trailer, adică vorbeşte despre legătura dintre muzică şi iarbă, ajunge şi la fenomenul Woodstock, la hip-hop, însă de la un punct încolo merge prea mult pe politică. Aş zice că e un documentar de propagandă pro-marijuana, având în vedere cum e pusă problema.
Am fost zilele trecute la Avengers: Endgame ca să-mi închei conturile cu cea mai lungă relaţie cinematografică pe care am avut-o până acum. De 11 ani urmăresc filmele Marvel şi, fără să mă consider mare fan, am apreciat multe dintre bucăţile acestei ţesături migăloase. Uneori am mai sărit bucăţi din poveste, prin Black Panther şi Captain Marvel nici n-am vrut să trec, Guardians of the Galaxy nu prea mi-a plăcut (primul, că la al doilea nici nu m-am obosit să mă uit).
Ce se întâmplă dacă combini Amazing interiors cu The World’s Most Extraordinary Homes şi cu nişte noţiuni de marketing? Iese un serial documentar precum Stay Here. Adică reamenajări de case destinate închirierii pe AirBnB în aşa fel încât să se crească potenţialul de profitabilitate.
Oricum sunt mare fan al showurilor de tipul ăsta, în care se pune accentul pe before and after, însă din Stay Here mai afli şi alte chestii interesante. De exemplu, cam care sunt preţurile de închiriere prin AirBnB în anumite zone din SUA, cam cum ar trebui estimat gradul de ocupare, cum poţi să oferi un plus clienţilor cu nişte investiţii mici.
Netflix a dat publicităţii rezultatele financiare pe Q4 din 2018 şi sunt nişte cifre interesante acolo care merită analizate puţin.
10% din timpul pe care îl petrec americanii în faţa unui televizor este alocat Netflix, ceea ce e impresionant având în vedere că SUA are vreo 325 de milioane de locuitori şi există doar 60 de milioane de conturi pe Netflix. Se bagă binging la greu ca să se ajungă la procentul ăla.
Am primit cu bucurie vestea că există pe Netflix un serial care te învaţă cum să-ţi faci ordine prin casă. Tehnic vorbind, sunt puţin hoarder (ok, puţin mai mult), aşa că mereu am de aranjat lucruri prin casă şi de aruncat chestii nefolositoare. Wow! Deci există o reţetă după care pot face ordine mai eficient? Shut up and take my money, Netflix!
Şi-apoi am văzut primul episod. Cu ce să încep? N-am mai văzut de mult un format atât de slab pe Netflix. Ba nu, de fapt n-am mai văzut niciodată. Este fix genul ăla de reality show în care acţiunea (curăţenie, renovare, dans, cântat) este doar un pretext pentru a spune o poveste uşor lacrimogenă. E mai degrabă genul de format pe care l-ar da cu bucurie şi cu ratinguri mari televiziunile româneşti.
La fiecare întâlnire cu reprezentanţi ai Netflix (nu vă gândiţi că au fost aşa multe, doar vreo 2-3) s-a ridicat problema conţinutului românesc, şi de fiecare dată răspunsul a fost acelaşi (citez din memorie) “suntem interesaţi de orice conţinut video cu putenţial de difuzare cel puţin la nivel regional sau continental, indiferent de ţara din care provine”.
