Fericirea ţine de geografie

Weekend. Pentru unii o escapadă la mare, pentru alţii un moment de respiro. Pentru toţi un sictir nebănuit care îi apucă gândindu-se la  ziua de luni. O luni ca orice zi de luni: netrebnică, morocănoasă, o ‘luni’ mahmură sau doar monotonă. Şi groaza care te apucă atunci când îţi dai seama că mai sunt încă 4 zile la fel. Spaima de muncă e cea mai nasoală, probabil.

Nimeni nu se gândeşte că doar norocul a făcut să existe acel job neisprăvit venit la pachet cu extra-opţiune de ură (pe care şi-o activează toţi, că e gratis să-ţi urăşti locul de muncă). Doar norocul a făcut ca tu să te naşti aici şi nu 100 de kilometri mai încolo. Dar ce spun eu 100 de km? 10 km şi erau de ajuns.

10.000 de metri erau fix distanţa între jobul ăsta tâmpit pe care îl urăşti cu toată suflarea şi un destin liniştit la împins cutii într-un depozit „de la autostradă”. Depozit până la care oricum ai fi avut de mers destul de mult. Dar trecea repede timpul pentru că mergeai pe lângă casa lu Sică, îl mai strigai la poartă, mai schimbaţi o vorbă, la Nae la poartă la fel, pe urmă iar şi iar la Gicu, Nicuşor şi Mihăiţă (deşi ăsta e putoare mare şi nu prea se trezeşte el dimineaţă să stea la taclale cu tine care şi aşa ar trebui să nu mai întârzii la muncă).

Dar aşa-i că-i bine la împins de cutii? Mai vine un tir, mai puneţi mâna şi descărcaţi şi voi ca să poa’ să plece băiatu mai repede… şi trece timpu.

Mai încolo, în satele vecine nici măcar la împins cutii nu-i primeşte. E distanţa mare şi patronii de la autostradă nu vor să întârzii cu orele. 10 km mai încolo probabil stăteai toată ziua prin curte. Mai ales că fabrica aia de împacheta orez s-a închis şi patronii ăştia noi vor să facă depozite.

Bine măcar că e casa asta în picioare, familia sănătoasă… că o trece şi criza asta. Şi bine că nu te-ai născut puţin mai încolo. Mai ales că mulţi dintre oamenii de mai încolo stau şi acum în containerele alea aduse de la Bucureşti. N-au ajuns banii pentru toată lumea plus că mulţi n-au vrut să-şi mai facă casa în acelaşi loc. Zic că unde a lovit apa o dată o să mai lovească iarăşi.

Lasă… cum am stat până acum la container, om mai răbda. Până la urmă nu-i aşa rău să stai la container; e un acoperiş, ai un pat… nu dormi sub cerul liber. Bine că măcar mai ajung maşinile cu ajutoare. Prin alte părţi, nu departe, cică nu mai ajung nici alea. E un sat, la vreo 10 km distanţă, unde n-au mai ajuns de luni bune cu ajutoare, şi altul, 10 km mai încolo unde nici apă n-au şi altul, 10 km mai încolo, unde nu se mai poate construi nimic şi altul…..

…şi nu se mai face dracului o dată vineri să plecăm în pula mea în weekend că iar mă freacă ăsta cu declaraţiile lui.