De câteva săptămâni, pe ProTV se desfăşoară campania „Fără carte, fără viitor„. Elena Lasconi a bătut ţara în lung şi în lat pentru a găsi locurile în care şcoala nu îşi face treaba cu educaţia unor copii. Sistemul, alături de nişte părinţi iresponsabili, îi condamnă la sărăcie. Zilele trecute a fost difuzat un material despre o familie săracă din Vaslui. 4 surori care mănâncă doar cornul şi laptele oferit la şcoală, atunci când acest ajutor ajunge în satul lor, au avut parte de un amplu material în prime-time. Fetiţele au povestit, printre lacrimi, cât de mult le place şcoala şi cum sunt nevoite să-şi ajute la treabă mama bolnavă. După difuzare au apărut şi reacţiile, unele foarte dure.
10 zile mai târziu, la Ştirile ProTV a apărut un nou material în care este prezentat finalul fericit al poveştii. Familia Munteanu a primit alimente, haine şi „aproape 40.000 de lei”, după cum ne anunţă reportajul.
Şi-aici intervine dilema: să ne bucurăm că o familie a fost ajutată în urma unei apariţii la TV sau să-i taxăm pe cei care au ales să difuzeze acele imagini?
La prima vedere totul e minunat, avem un happy-end, oamenii ajută oameni, există speranţă, faith in humanity restored. Dar câte din cazurile prezentate în cadrul campaniei au avut norocul ăsta? Şi ce-o să se întâmple când munţii de ulei se vor fi terminat? Ok, uleiul ăla ajunge pentru mult timp, dar în cât timp termină o familie cu 5-6 oameni un frigider întreg cu mâncare? Şi ce-o să se întâmple dacă vreun hoţ o să vadă imaginile cu teancuri de bani şi o să creadă că sumele alea sunt ascunse în casă? Fetiţele din familia Munteanu au nevoie de sprijin cel puţin 6-7 ani de-acum încolo, nu 6 luni. Iar astfel de familii care au nevoie de ajutor sunt cu miile.
Îmi place campania, dar astfel de reportaje sunt insuficiente. Nişte baxuri de ulei nu vor schimba viitorul familiei Munteanu, ci un sistem de ajutor social mai performant şi o şcolarizare adecvată.
3 comentarii. Leave new
Am avut reacția asta „dură” pentru că am lucrat vreo 13 ani în tv, specii diferite de emisiuni. Din proprie experiență știu două lucruri. Primul: nu e nevoie să calci orice urmă de demnitate a unei victime ca să îi faci pe oameni să doneze. Nu trebuie să o întrebi în buclă dacă i-e foame, nu trebuie să o faci să plângă over and over. Sunt reportaje bune și de impact și fără asta. Al doilea: e frumos când strângi bani, alimente, faci o bucurie unui om sărman. Dar asta nu îi rezolvă problemele. Odată cu frigiderul de mâncare vine și-un sac de speranțe care însă nu se vor împlini niciodată. Ajutorul în cazuri de sărăcie extremă nu înseamnă să aduni donații de la public, ci să găsești o soluție de viață pentru cei ajutați. Burse permanente pentru copii, condiționate de performanță școlară, încadrare în muncă pentru adulți, orientare profesională, rezolvarea situației locative etc. Pe lângă bani, e nevoie de oameni care să „înfieze” problema. Dacă lucrurile s-ar rezolva numai cu bani, așa, printr-o unică strângere de fonduri, omenirea n-ar mai cunoaște sărăcia. Media poate face lucruri minunate și măgării fără seamăn și uneori linia de demarcație între cele două e foarte fină.
Ar trebui sa se faca mai des astfel de campanii. Desi nu e de ajuns
Să fim serioşi, PRO TV, ca şi oricare altă televiziune, nu face campanii sociale reale, ci doar business din aşa ceva.
Faptul că ei reuşesc să îmbrace totul într-o formă frumoasă şi lacrimogenă, e doar meritul lor ca profesionişti tv. Se vede de la o poştă unghiul de filmare ales cu grijă, şi noroc cu tăiatul la montaj, că aproape auzi „Aşa, şi acum ia păpuşica aia de cîrpă şi strînge-o la piept! Aşa! Încă puţin. Şi acum te uiţi trist pe fereastră!”
De ce nu continuă la nesfîrşit genul ăsta de emisiuni dacă tot se face bine? Că doar sunt mii şi mii de cazuri similare. Simplu, sponsorii au un buget limitat iar cifrele de audienţă te anunţă clar cînd publicul ajunge la saturaţie pe acel tip de producţie tv.
Şi da, ai dreptate, nu e treaba televiziunii să rezolve astfel de cazuri. Şi nici chiar a societăţii de la care se solicită alţi bani, deşi poate că ai contribuit deja la asigurările sociale.