De câteva zile se vorbeşte tot mai intens despre Pokemon Go, jocul care pare să le fi luat minţile tinerilor din întreaga lume. Am urmărit puţin presa internaţională şi mi-am adus aminte de o poveste celebră legată de Frank Sinatra.
La începutul anilor ’40, Sinatra plecase din trupa lui Tommy Dorsey (poate ştiţi celebra poveste în care s-ar fi implicat Mafia pentru a-l scăpa pe italian de contractul pe care îl avea cu trupa, poveste care a fost mai apoi romanţată de Mario Puzzo în Naşul – Vito Corleone şi oferta de nerefuzat pentru liderul trupei) şi avea un succes moderat. Câteva apariţii pe la radio, turnee şi concerte în săli importante. Asta până când George Evans, publicistul lui Sinatra de la vremea respectivă, a venit cu o idee ce a pornit Sinatramania.
La câteva concerte a plătit nişte adolescente să ţipe cât pot de tare, să plângă şi să leşine. Evans deja chemase presa pentru a relata asta (susţinând că s-a întâmplat deja la alte concerte). Situaţia a scăpat de sub control în momentul în care sute de alte adolescente au venit la concerte şi au făcut acelaşi lucru, gratis.
Nu zic că nu sunt oameni care să fi văzut oportunităţi în Pokemon Go, dar lucrurile mi se par neverosimil de accelerate. M-am jucat şi eu, nu dă atâta dependenţă.
Pokemon Safari? Oameni care aleargă de nebuni prin parcuri? Really? Ştiţi la ce ajută articolele despre oameni care aleargă prin parcuri după Pokemoni? La şi mai mulţi oameni care aleargă după pokemoni în parcuri.
Deci nu m-ar mira să citim peste câţiva ani despre un mastermind care a creat toată nebunia asta cu câteva tactici de PR.
Foto via
