Cel mai prost copy-paster

Eu sunt.

Mereu m-am descurcat la examene şi lucrări, dar niciodată n-am excelat în domeniul copiatului. În liceu „m-am înhăitat cu golanii” şi am mai rezolvat nişte ameninţări de corigenţă cu ceva inspiraţie. Dar până atunci şi pe perioada facultăţii am candidat cu succes la titlul de „cel mai prost din curtea şcolii”. Şi nu zic de momentele alea în care profesorul se punea la catedră cu revista în faţă invitându-ne să trecem cu notă mare (n-au fost cazuri nici la liceu, nici la facultate, Doamne Fereşte!; povestesc de la grădiniţă acum).

Zic de momentele alea în care supravegherea e destul de strictă încât să nu stai cu cartea sub bancă, dar îndeajuns de lejeră încât să poţi copia. Ei momentele astea s-au transformat în restanţă. Şi nu pentru că n-aş avea colegi binevoitori. De multe ori s-a întâmplat să mă tragă ei de mânecă: hai mă că-ţi zic eu, ia şi scrie; ia mă ciorna mea şi bagă mare; schimbă şi tu numărul şi ia de la mine. Doar că în situaţii de genul ăsta mă apucă duioşia şi grija faţă de coleg: lasă, scrie tu că mă descurc eu; nu-ţi face griji, trec eu până la urmă.

De ce stau aşa prost la capitolul copiat n-aş putea să spun. Dar îmi aduc aminte o fază care vă poate lămuri: eram în clasa a 4-a (sau a 5-a) la Religie. Lucrare de control. Nu ştiam nimic aşa că m-am ghidat după colega din faţă. Şi m-am ghidat atât de bine, încât după corectură au ieşit două lucrări cu numele colegei. Din păcate scrisul era diferit şi eu nu-mi primisem lucrarea. M-am concentrat aşa mult să copiez, încât am copiat cu nume cu tot.