Poveste cu un puşti

Era prin ’99 sau poate 2000. Pe atunci internetul nu era pe toate drumurile, iar cea mai sigură sursă de informaţie era presa scrisă. Jurnalele sportive durau mai puţin de 10 minute, iar Eurosport era singurul canal pe care găseai sport 24/24. Se transmiteau 3-4 meciuri pe săptămână din Divizia A, iar celălalt campionat pe care îl vedeam la televizor era Premier League.

O vară călduroasă alungase bucureştenii în ceea ce începutul secolului XX numea vilegiatură. Un puşti de vreo 12 ani stătea de săptămâni bune într-o cabană din Predeal, undeva pe munte, la distanţă egală între pădure şi şinele de tren. Ziua precedentă se încheiase destul de târziu, după aventuri prin copaci şi o parte dintr-un meci în care se întâlneau două mari rivale. N-a rezistat să vadă meciul până la capăt, a adormit când scorul era abia 0-0. Aerul tare de munte nu te iartă niciodată, nici când ai impresia că te-ai obişnuit cu el.

Aşa că imediat ce s-a trezit a alergat într-un suflet până la cel mai apropiat chioşc de ziare. Despre ştiri în miezul zilei nu putea fi vorba, iar aplicaţiile de iPad încă nu existau. A găsit într-un final trofeul, pentru că într-un orăşel mic de munte un ziar de sport reprezintă un trofeu în sine, şi a sărit în sus de bucurie citind titlul: VlăDOIu o îngenunchează pe Dinamo în Ghencea. Steaua – Dinamo 4 – 1. A citit pe nerăsuflate toate articolele, mergând cu ziarul în mână, fără să se uite deloc la drum, ba chiar sărind în sus din când în când şi râzând cu gura până la urechi.

Când a ajuns în dreptul porţii şi-a dat seama că nu mai era nimic de citit. Reuşise să întoarcă pe toate părţile paginile ziarului şi reconstruise filmul evenimentelor astfel încât le avea în cap poate mai clar decât cei care văzuseră meciul. Era încă vremea în care cuvintele şi câteva fotografii puteau ţine locul unor transmisiuni în direct. Şi fotbalul era mai frumos aşa.