E problemă cu brazii ăştia. Cel puţin la noi în familie. Îl alegi, îl cumperi, te dai mare şi tare în faţa familei cu el, miroase a brad săptămâni la rând şi pe urmă trebuie să îl arunci.
Şi mi-am amintit că eu de mic eram puţin ecologist. Nu-mi plăcea partea în care trebuia să trecem la primăvară şi implicit să despodobim bradul. Mă obişnuisem atât de mult cu bradul încât mă apuca plânsu la primu glob scos de mama. Care se uita înduioşată la mine şi mai lăsa o săptămână sursa de mizerie în casă.
Ce-i drept, era şi vremea guvernării PDSR şi nu ne dădeau ei prea multă căldură. Aşa că bradul se simţea aproape ca în mediul natural.
Legenda spune că într-un an am stat cu bradul până în aprilie. Şi încurajată de faptul că venea Paştele, mama m-a trimis la plimbare cu tata şi mi-a aruncat bradul. Am avut un şoc, am plâns dar m-am obişnuit cu ideea. Viaţa e crudă şi doar brazii de plastic supravieţuiesc de la an la an.
Acum, nu rezistă prea mult brazii pentru că a crescut temperatura în casă dar până la jumatea lu ianuarie tot îi păstrăm.
