Casual stuff

Nu plâng la despărţiri. Asta pentru că nu mi-e dor de oameni, pot să mă lipsesc de multe persoane din jurul meu. Şi zic asta pentru că vorbeam cu Adi şi el zicea că la absolviri oricum se plânge, orice s-ar întâmpla.

Pe la începutul săptămânii am dat peste nişte poze din clasa a 12-a. Ultimul clopoţel, nebunia cu robele şamd.  Şi a început haosul pe Twitter cu #absolvire, ocazie cu care am aflat că Bobby nici măcar nu a fost prezent la ceremonia lui.

Noi la absolvire ştiu că am urcat pe scenă cu toate că nu luasem niciun premiu (mint, eu luasem premiul 3, Răzvan şi Edi nu luaseră premiu :)) ).

A fost ziua în care toată promoţia a avut voie în curtea interioară. În Şcoala Centrală curtea interioară e un fel de fruct oprit, pe care îl putem privi doar pe geam. De obicei nu avem voie să intrăm (să intrăm afară, da!), dar grădina e mereu lângă noi, o vedem pe geamurile înalte, sprijinite pe coloanele grele de piatră.

Ştiu că am ţinut un discurs improvizat pe moment, de care sunt mândru şi acum, deşi nu-mi mai amintesc niciun cuvânt din ce am spus. Şi mai ştiu că am ieşit cu o gaşcă mare în Herăstrău.

Nu sunt chiar aşa multe chestii, sper să rămân cu mai multe amintiri de la ceremonia de la facultate.

Până atunci, să zicem că am dat drumul la o leapşă.

Aş vrea să-mi povestească ce-şi amintesc de la ceremonia de absolvire (oricare – liceu, facultate, şcoala generală): Chinezu, Adi Zăbavă, Miruna, KorinaMs, Corina Georgescu şi Alina Constantinescu.

Iar pentru o colecţie de poveşti, folosiţi cu încredere şi pagina de Facebook.

PS: dacă cineva vrea s-o rezolve… e liber şi invitat 😀

Acum ceva timp citeam că vrea să-şi ia ardeleanu nişte opinci şi nu găseşte. Normal, la el acolo, unde nici Gazeta Sporturilor nu ajunge la timp şi o vând odată cu Adevărul de Seară, normal că nu găseşte nimic. N-au ei cel mai mare mall din sud-estul Europei, cum avem noi la AFI. Acolo la ei în Ardeal….

Am râs şi am mers mai departe, că doar mă ţineau pantalonii şi adidaşii. Dar a venit momentul să încep să-mi caut şi eu. Eh şi cum sunt mofturos rău la încălţări (pe asta am moştenit-o de la tata), m-am înarmat cu răbdare şi am purces. Malluri am două în cartier şi le-am străbătut pe amândouă, dar adidaşi tot n-am găsit. Şi la mine marca e alb iar culoarea e ori adidas ori nike. Deci ce poate fi mai simplu decât adidaşi adidas sau adidaşi nike albi?

Repet, avem două malluri, reprezentanţe peste reprezentanţe. Şi cu toate astea abia la a 3-a vizită, total întâmplător am găsit. Tot ce era la brandurile mai sus menţionate ori erau scumpi, ori erau naşpa (zic scumpi, pentru ca nu simt nevoia sa dau 5-6 milioane pe o pereche de adidaşi). Şi ăia care erau ieftini şi frumoşi aveau talpa dreaptă. Băi, dar dreaptă-dreaptă nu oricum. Unde au mai văzut ăştia talpă dreaptă nu ştiu.

Eu înţeleg că sunt practici, că dezlipeşti uşor guma de pe ei, dar chiar aşa dreaptă? Păi în stilu ăsta alunec şi când stau pe scaun.  Cum să avem noi adidaşi la Alba Iulia, dacă nu avem la Bucureşti?

Morala? Cumpăraţi produse Bio.

…şi atât de naiv 🙂 Chiar aveam impresia că o să-mi scriu licenţa la timp. Discursul a fost scris acum un an, pentru acelaşi curs de Retorica în cadrul căruia am scris şi discursul ăsta.  E scris pe fugă, mai pe fugă decât celălalt, tot la prima mână, dar m-am gândit să-l pun, ca să vedeţi cine a folosit mai întâi sintagma cred cu tărie :))

Şi da, e uşor tras de păr, dar mă grăbeam rău de tot şi trebuia să umplu paginile. Dacă vă consolează cu ceva, nici n-am luat notă prea mare pe el.

Stimati profesori,

Voi incerca sa va prezint viziunea mea asupra acestui moment important din viata unui student desi sunt convins ca domniile voastre vor putea cantari mult mai bine argumentele mele.Licenta reprezinta pentru orice student un prag catre maturitate iar abordarea unei teme care sa creeze specialisti este cu siguranta cel mai important lucru. Daca nu alegem un drum potrivit inca de pe acum, succesul ne-ar putea fi pus in umbra de o alegere eronata. Citeşte tot articolul

Toată lumea se plânge de sunete de bormaşină, de parcă oraşul ăsta ar găuri mai mult decât astupă. Şi nu trece zi fără să aud că v-a trezit vreun vecin.  Eu am rezolvat simplu problema: dacă era prea devreme s-au trezit cu mine la uşă. Ăla de la 3 a renovat câteva luni bune, dar după ce m-am dus la el la uşă prima oară, renova numai între 12 şi 6 cu pauză de somn.

Altă problemă ameninţa până acum vreo săptămână liniştea blocului C3: locul meu de parcare. După ce i-am învăţat pe toţi din cartier să nu mai parcheze pe locul meu, tanti de la 3 (tot aia cu renovările), a realizat că e mai mişto locul meu. Şi a început să-l ocupe, puţin câte puţin.

Întâi parca pe linie, pe urmă a început să depăşească linia cu o roată, pe urmă cu două roţi, pe urmă a parcat în aşa fel încât nu mai aveam loc de ea. Iar eu am atenţionat-o tot progresiv. Întâi i-am zis că se urcă pe mine, pe urmă am parcat foarte aproape de ea, ca să se chinuie să intre în maşină, pe urmă am parcat cu faţa la câţiva centimetri de maşina ei. Şi nu vă imaginaţi că are femeia cine ştie ce GLK. Nu. E ca în poveştile cu români, are un Tico obosit din 1900 toamna.

Şi ca să nu mai facă, ultima oară am parcat perpendicular pe locul ei şi pe al meu. Nu mă întrebaţi cum a scos maşina de acolo, că nici eu nu ştiu. Dar de atunci a învăţat brusc să parcheze. Şi toată lumea e fericită.

Mă gândeam că ar fi frumos să strângem nişte declaraţii incendiare ca de final de an. Fie că vă citez prin discursuri, fie că facem un pauărpoint frumos, aştept gânduri aşa de final de facultate. Şi pe urmă (ca la concursurile stupide din anii ’90), cele mai interesante opinii vor fi adunate într-un articol.

Au fost 3 ani de Litere – Comunicare şi Relaţii Publice. Cum comentaţi?