Casual stuff

Când am nimerit la festivitatea de deschidere în facultate am avut un prim şoc: doar 2-3 feţe cunoscute. Câţiva colegi din liceu, puţini bucureşteni şi în rest provinciali. Până atunci provincialii existau în viaţa mea doar la nivel teoretic. Pe principiul: da, există şerpi veninoşi, da, există femei frumoase şi inteligente, da, există provinciali – dar nu sunt prin preajmă.

N-a fost deloc o dragoste la prima vedere. Din contră, ne-am antipatizat reciproc. Eu simţindu-mă superior, ei simţindu-mă cum eram de fapt: arogant, superficial şi (cel mai grav) bucureştean.

Uşor-uşor am descoperit o grămadă de oameni faini care vin de prin provincie. Dar nu despre ei vreau să scriu, ci despre ceilalţi. Despre cei care se plâng non-stop de Bucureşti. Care se plâng că e un oraş aglomerat, murdar, că la ei acasă era mai bine. Îi recunoaşteţi uşor: un provincial se plânge mult mai des de aglomeraţie, praf… şi tot ce e naşpa aici.

Mi s-a cam luat de provinciali năzuroşi. V-am chemat eu la Bucureşti? Faceţi un sacrificiu pentru ţară? Nu.

În jurul meu (nu doar la facultate) sunt o grămadă de voci care se plâng că sunt departe de părinţi, că nu are cine să le gătească, că sunt mari chiriile, că la cămin e naşpa. Nasol. Şi ei sunt ăia cu capsa pusă care îţi strică ziua prin autobuz, ăia care nu zâmbesc, ăia cărora nu le convine nimic. Ăia care au o atitudine ostilă sau o nemulţumire veşnică.

E perfect valabil principiul bătrânilor care nu acceptă să se mute de aici într-un oraş mai ieftin. Nu trebuie să stăm toţi în capitală.

N-am o problemă decât cu cei care se plâng. Sau mai exact, cu cei care se plâng non-stop. De ce ai venit aici dacă e aşa naşpa tot? Ai venit ca să găseşti un job mai bun decât în oraşul tău, da? Să ai parte de o educaţie mai bună. Asta presupune nişte sacrificii. Nu e vina nimănui că te-ai născut în Plopeni, şi nici nu e obligatoriu să vii la Bucureşti.

Şi da, scriu asta din punctul de vedere al omului care a stat toată viaţa cu părinţii, pun-te masă, scoală-te masă. Asta e, am avut norocul să mă nasc aici. Nu vă convine, ştiţi unde sunt ieşirile, ştiţi unde e gara.

Mai ştiţi ce ziceam aici? Rămâne valabil.

S-au mai terminat nişte proiecte, au venit nişte probleme ca să le înlocuiască, am trecut peste anumite situaţii. Nu, nu sunt eu vag în exprimare, pur şi simplu e o perioadă vagă. E puţin ironic, dar şcoala mă ţine pe loc. Nici de proiecte n-am timp să mă ocup cum trebuie, nici la facultate nu ajung de câte ori vreau, nici licenţa n-am scris-o.

Dar o să fie bine. La un moment dat.

De pe mess.

Va aduc la cunostinta ca in urma actiunilor tradatoare care s-au petrecut in ziua de 10. febr.2010 in Camera Senatului, prin adoptarea tacita a propunerii UDMR de regionalizare a tarii, astfel incat judetele Covasna Harghita si Mures sa formeze o regiune ca in perioada stalinista (Regiunea Autonoma Maghiara), Forumul Civic al Romanilor din Covasna.

Harghita si Mures organizeaza in ziua de 20 martie 2010 , ora 11,00, in orasul Toplita, o manifestatie pasnica prin care sa atraga atentia autoritatilor Romaniei, ca romanii din aceste judete exista si resping tentativele UDMR de maghiarizarea a zonei. Va rog sa retransmiteti acest mesaj in primul rand fratilor romani si asociatiilor romanesti din aceste judete si din judetele adiacente care pot ajunge

Mă gândesc la un experiment. O să încep să vorbesc mai corect. Adică cu formulări de tipul „vă/îţi cer scuze”, „prieten de-ai mei” etc.

Şi ca să sărbătoresc, tocmai am scris într-un mail „numărul de mailuri (…) pe care îl primesc”. Pentru că, nu-i aşa, numărul îl primesc. N-am apucat să recitesc şi iată.. mailul a fost trimis aşa.

Prima parte a postului mergea foarte bine pe Minuturi. Iar pe a doua am scris-o doar aşa, ca să mă fac de râs în faţa tuturor.

A fost o perioadă… intensă. Teoretic.. acum ar trebui să fie o perioadă şi mai intensă dar nu e.

Vreo 4 deadlineuri. Multe lucruri cu care am rămas în urmă. Facultate, proiecte noi la DaAfaceri, tone de concerte şi festivaluri anunţate, poziţionări de produs, idei, proiecte noi. Şi licenţa. Aia care se apropie tot mai mult. În mod normal ar trebui să încep ziua de lucru la 7 şi s-o închei la 3. Doar că nu mai pot. Nu – mai – pot. Niciodată n-am simţit nevoia unei vacanţe mai mult ca acum. Ieri iar am picat. Fizic, psihic, tot. Full service :))

Vacanţă adevărată (cu 2-3 săptămâni la mare sau la munte) n-am mai avut de mult. Cea mai lungă plecare din Bucureşti a fost de fix 5 zile, anul trecut la Peninsula. În rest un weekend şi nimic mai mult. Ah, şi de revelion acum 2 ani, tot 4-5 zile.

Dar acum aş avea nevoie de două săptămâni undeva pe munte. Fără tehnologie. Să mă uit la stele şi să mă plimb. Doar că aşa ceva e de neconceput în momentul de faţă.

Intru azi să citesc feedurile. Dau peste ştirea asta. Adică se întâmplă joi un happening la facultatea de Litere, secţia de Comunicare şi Relaţii Publice. Întâmplător, acolo activez şi eu. Foarte frumos. Există o singură mică problemă: pe noi nu ne-a anunţat nimeni :))

Ok, s-o fi spus la un curs la care am lipsit. Dar dacă eşti PRist (şi bonus, profesor, adică cel mai cel) nu dai un mail şi la publicu ţintă? 🙂 Întreb.. că poate se presupune că noi stăm toţi pe IAA, şi nu mai e nevoie să primim comunicate sau mailuri 😛

Am un vecin mai ciclic decât un roman de Rebreanu. De fiecare dată când mă întâlnesc cu omul ăsta, mă simt de parcă aş fi în ziua cârtiţei. Purtăm aceeaşi conversaţie de fiecare dată. E 100% identică.

– Bună ziua.
– Bună ziua.
– Ce faceţi?
– Ca pensionarii… (avem discuţia asta de vreo 10 ani, iar omul abia se pensionase la momentul în care am început să ne conversăm)
– Dumneata?
– Cu treburi… (recunosc, din când în când eu mai alternez replicile: prin oraş, la muncă etc.)
– Ai tăi ce fac?
– Bine… ce să facă…
– Sănătate acasă.
– Mulţumesc la fel!

Şi gata. Asta e tot. De 10 ani. Over and over again.

• pentru că simt nevoia să scriu multe prostii, dar nu vreau să arunc toate tâmpeniile aici
• pentru că mă distrează Tumblr-ul lui DeCe?
• pentru că sunt prea multe poante care nu văd lumina ecranului
• pentru că mi-a rămas în cap termenul „minuturi” de la proful meu de meditaţii (engleză şi franceză) când traduceam fast-food cu „mâncare rapidă”
• pentru că pe twitter scriu multe chestii mişto care se pierd în eter
• pentru că îmi place să mă recitesc din când în când
• pentru că am vrut să separ discuţiile de pe twitter de caterinci

…. am lansat Minuturi.hoinaru.ro

cunoscut şi ca: hoi la minut – un serviciu, apropo 😛

E fix o arhivă de poante şi lucruri deştepte, de citate mişto şi linkuri. Şi atât. N-are decât scopul de a arhiva chestiile care cred că merită, dar care nu stau bine pe blog. Enjoy! 🙂

La şcoală se predau toate prostiile pământului. Învăţăm să ţesem frumos, să coasem frumos, cum să traforăm şi cum să facem goblenuri. Astea sunt materii practice, da? La teorie stăm şi mai bine. Istoria Egiptului, a Greciei Antice, geografia lumii cu tipurile de nori şi flora. Dar ce-ar fi să învăţăm ceva cu adevărat folositor. De pildă geografia şi istoria oraşului în care trăim. Pare atât de banal… poate ar trebui să ne înveţe părinţii în desele plimbări prin centru, sau poate şcoala chiar ar trebui să se împlice.

Totuşi, din păcate, azi nu mai are sens să mergi în centru (pentru un film la Patria sau la Scala să zicem). Plimbarea în centru se mută în centrul comercial.

Am întâlnit o grămadă de colegi de generaţie care habar n-au oraşul ăsta. Şi vorbesc aici de oameni crescuţi în Bucureşti. Nu mă aştept să ştie toată lumea TOT oraşul, şi denumiri de străzi (eu reţin foarte repede şi circul destul de mult, astfel încât le-am prins din zbor), dar măcar centrul. Tot ce ştiu tinerii din ziua de azi se rezumă la: Piata Unirii MC, Piaţa Romana MC, Universitate – treptele de la TNB. The END. Le spui să vă vedeţi la statui, habar n-au. Ce să mai vorbim de strada Academiei? Ce să mai vorbim de strada Toma Caragiu?

Acum vreo două zile încercam să explic cuiva unde mi-am parcat maşina. Am dat ca punct de reper fostul sediu C.C. pauză.; am venit mai aproape de zilele noastre: fostul Senat pauză; am ajuns la prezent: ministerul de interne pauză. Am încercat să dau ca reper Palatul Regal. Interlocutoarele erau într-o ceaţă totală.

Cam cât de greu ar fi să facem un tur cu şcolarii şi să le arătăm şi noi oraşul: uite mă, aici a fost palatul nostru regal, aici stătea regele, n-a fost mereu MNAR. Uite, aici e Muzeul de Istorie, a fost Palatul Poştelor înainte, uite, aici e hotelul Novotel, a fost Teatrul Naţional înainte, de asta arată faţada aşa, reconstituie faţada teatrului condus de Caragiale, clădire peste care a căzut o bombă de-a americanilor în al doilea război mondial, bombă care trebuia să ajungă pe Palatul Telefoanelor care e la o aruncătură de băţ.

Uite, aici e Biblioteca Naţională, a fost Palatul Bursei înainte, nu era mereu la Armenească.

Ca să nu mai spun că acum ceva vreme o tânără domnişoară nu ştia unde e Hanul lui Manuc.

Un tur al oraşului facem şi noi? Nu, nu mă refer la o iniţiativă a societăţii civile, care să reziste un an şi să deschidă ochii a 200 de oameni. Eu vreau ceva organizat pentru toată lumea. Măcar bucureştenii să ştie câte ceva despre oraşul ăsta…

Omul e o specie cretină. Îi spui că un lucru o să se termine prost şi tot vrea să-l facă. Mai ţineţi minte când eraţi mici şi le ziceaţi părinţilor că vreţi să vă faceţi mari? Hai că sigur aţi spus cel puţin o dată că vreţi să vă faceţi mari. Să puteţi sta noaptea târziu la televizor, şi să beţi cola seara şi să mâncaţi ciocolată la orice oră…

Iar în timpul ăsta părinţii vă spuneau: nu, de fapt nu vrei asta, când o să creşti o să-ţi dai seama că era mai bine când erai mic. E mai bine să mergi la grădiniţă, să te joci, s-o arzi la desene. Şi cu toate astea, tu, în natura ta de berbec, vrei să fii mare!

Până când te faci mare şi îţi dai seama că era mai bine să stai toată ziua în fund şi să construieşti lego. Dar ăsta nu-i un post despre ce frumos era când eram mici, ci despre om şi refuzul său de a-i asculta pe cei din jur. Când mă fac mare, vreau să-mi conving copiii că nu merită să-ţi doreşti să devii om mare, poate mă ascultă şi rămân copii.