Casual stuff

O să-mi dezamăgesc fanii (adică pe mama) şi o să dezvălui în premieră că pentru mine, cel mai frumos cadou venit Crăciunul ăsta nu stă în faţa blocului. Cel mai frumos cadou e cel pe care (întâmplător) mi l-am făcut singur. Are 150 de pagini şi coperta de mai sus.

Evident, căutam cadouri pentru rude/prieteni când am dat peste minunăţie şi am luat-o. Nu s-a mai întâmplat de mult să termin o carte în 2 zile. Da, sunt 150 de pagini în engleză, cu font mare, dar citite pe 25 – 26 au venit la pachet cu „pun-te masă, scoal-te masă”; cârnaţi, sarmale etc. Deci o performanţă.

Nu vă mai spun că tratează un subiect care mi-a folosit şi la licenţă şi la suflet. L-am descoperit pe Lasker, l-am redescoperit pe Ogilvy, l-am redescoperit pe Bleustein-Blanchet şi am fost dezamăgit de povestea lui Bernbach. De Leo Burnett nu mai zic nimic. Rămâne Modelul.

Ştiţi cum a fost cartea asta? Ca desenele alea cu Tom şi Jerry văzute în dimineaţa de Crăciun. Ca Singur Acasă 2 vizionat în seara de ajun, târziu după ce ai făcut bradul, aşteptând să adormi ca să vină moşul. Ca… aţi înţeles ideea. E cartea pe care o s-o citesc iar zilele astea. Pentru că merit 🙂

Pentru că am început pe ÎnConcert.ro o serie de materiale privind concertele anului 2009, am primit o provocare destul de interesantă de la singura profă din facultate care stă pe twitter, doamna Raluca Moise.

Şi direcţiile de explorat au continuat: iata cateva teme: evolutia gusturilor muzicale ale romanilor, dinamica prezentei la concerte in România; sau… gusturile romanilor in materie de concerte intre 2000 si 2010: de la concertul electoral la concertul de camera.

Mi se pare o problemă interesantă. Numai că n-aş putea să fac de unul singur un studiu amănunţit (care sunt convins că ar folosi întregii prese muzicale). Prin urmare: cine se bagă la aşa ceva? Putem să extindem şi pe obiceiurile de consum a muzicii (de la casetă la ipod). Cred că ar fi gata în câteva săptămâni.

După viscolul nebun care a precedat Crăciunul, m-am îmbrăcat, am căutat lopata de zăpadă prin casă şi am coborât la prestat munci fizice. Pentru că suntem printre cei mai vechi locatari din blog, avem şi cele mai mare pretenţii, pe principiul primului venit. Ştim tot ce s-a întâmplat în blocul ăsta, când a fost oprită apa caldă şi de ce, când ploua prin acoperiş, când era inundat subsolul etc. Fiind o familie cu tradiţie în bloc considerăm că avem prioritate la micile bucurii ale vieţii de locatar: loc de parcare preferenţial, putere de decizie în alegerea reprezentanţilor în comitet, timp de răspuns mai bun la înlocuirea becurilor.

Dar odată cu marile puteri vin si marile responsabilităţi. Aşa că e de datoria noastră să dăm tonul şi la muncă. Deci reţineţi, ca să poţi să ai gura mare, să dai indicaţii, să faci scandal pentru locul de parcare, trebuie să îţi justifici cocoşismul. Aşa că am plecat spre parter echipat corespunzător cu mănuşi, fular şi tot ce se mai cerea pentru o deszăpezire a trotuarului din faţa gospodăriei. O oră mai târziu, după ce jumate din treabă era gata pe aleea de acces, apare primul vecin cu lopată. Evrika! Deja mă gândeam cum o să scriu eu un post lung cât o zi de…. post, despre puterea exemplului, despre mobilizarea extraordinară, despre comunitate şi ajutor reciproc. Doar că vecinul a trecut de alee şi s-a oprit să-şi deszăpezească maşina. Şi dă-i cu mătură şi făraş şi lopată.

În timpul ăsta eu prestam în continuare la metri cubi de zăpadă rămaşi. Mai o pauză, mai o maşină care derapa, mai un împins la respectiva maşină. Vecinu pac-pac a scăpat de zăpadă şi s-a dus în casă, că doar mă descurcam aşa bine singur încât mai mult mă încurca. Între timp a apărut alt vecin care venise cu acelaşi scop: deszăpezirea maşinii. Doar că ăsta n-avea nimic. Dă-mi şi mie puţin lopata, da’ un făraş n-ai? Şi atunci mi-am amintit că şi anul trecut a fost la fel. Şi la momentul ăla le-am sugerat să-şi cumpere lopeţi că nu costă mult şi se depozitează uşor (eu am una cu băţ de lemn care se scoate şi o cupă? de plastic pe care o poţi pune oriunde). Dar am rămas cu sugestia şi anul ăsta nu numai că eram singurul care dădea la lopată, dar eram printre singurii care aveau lopată. Ce-i drept, n-am lopată, n-am cum să te ajut, îmi pare rău. Aşa că o să vorbesc cu administratorul şi la anul noii locatari care se mută în blog vor primi şi o lopată cadou. Pentru că merit.

PS: Maşina am deszăpezit-o târziu în noapte, mult după ce terminasem aleea de acces spre blog şi încă puţin din străduţă.