Casual stuff

La şcoală se predau toate prostiile pământului. Învăţăm să ţesem frumos, să coasem frumos, cum să traforăm şi cum să facem goblenuri. Astea sunt materii practice, da? La teorie stăm şi mai bine. Istoria Egiptului, a Greciei Antice, geografia lumii cu tipurile de nori şi flora. Dar ce-ar fi să învăţăm ceva cu adevărat folositor. De pildă geografia şi istoria oraşului în care trăim. Pare atât de banal… poate ar trebui să ne înveţe părinţii în desele plimbări prin centru, sau poate şcoala chiar ar trebui să se împlice.

Totuşi, din păcate, azi nu mai are sens să mergi în centru (pentru un film la Patria sau la Scala să zicem). Plimbarea în centru se mută în centrul comercial.

Am întâlnit o grămadă de colegi de generaţie care habar n-au oraşul ăsta. Şi vorbesc aici de oameni crescuţi în Bucureşti. Nu mă aştept să ştie toată lumea TOT oraşul, şi denumiri de străzi (eu reţin foarte repede şi circul destul de mult, astfel încât le-am prins din zbor), dar măcar centrul. Tot ce ştiu tinerii din ziua de azi se rezumă la: Piata Unirii MC, Piaţa Romana MC, Universitate – treptele de la TNB. The END. Le spui să vă vedeţi la statui, habar n-au. Ce să mai vorbim de strada Academiei? Ce să mai vorbim de strada Toma Caragiu?

Acum vreo două zile încercam să explic cuiva unde mi-am parcat maşina. Am dat ca punct de reper fostul sediu C.C. pauză.; am venit mai aproape de zilele noastre: fostul Senat pauză; am ajuns la prezent: ministerul de interne pauză. Am încercat să dau ca reper Palatul Regal. Interlocutoarele erau într-o ceaţă totală.

Cam cât de greu ar fi să facem un tur cu şcolarii şi să le arătăm şi noi oraşul: uite mă, aici a fost palatul nostru regal, aici stătea regele, n-a fost mereu MNAR. Uite, aici e Muzeul de Istorie, a fost Palatul Poştelor înainte, uite, aici e hotelul Novotel, a fost Teatrul Naţional înainte, de asta arată faţada aşa, reconstituie faţada teatrului condus de Caragiale, clădire peste care a căzut o bombă de-a americanilor în al doilea război mondial, bombă care trebuia să ajungă pe Palatul Telefoanelor care e la o aruncătură de băţ.

Uite, aici e Biblioteca Naţională, a fost Palatul Bursei înainte, nu era mereu la Armenească.

Ca să nu mai spun că acum ceva vreme o tânără domnişoară nu ştia unde e Hanul lui Manuc.

Un tur al oraşului facem şi noi? Nu, nu mă refer la o iniţiativă a societăţii civile, care să reziste un an şi să deschidă ochii a 200 de oameni. Eu vreau ceva organizat pentru toată lumea. Măcar bucureştenii să ştie câte ceva despre oraşul ăsta…

Omul e o specie cretină. Îi spui că un lucru o să se termine prost şi tot vrea să-l facă. Mai ţineţi minte când eraţi mici şi le ziceaţi părinţilor că vreţi să vă faceţi mari? Hai că sigur aţi spus cel puţin o dată că vreţi să vă faceţi mari. Să puteţi sta noaptea târziu la televizor, şi să beţi cola seara şi să mâncaţi ciocolată la orice oră…

Iar în timpul ăsta părinţii vă spuneau: nu, de fapt nu vrei asta, când o să creşti o să-ţi dai seama că era mai bine când erai mic. E mai bine să mergi la grădiniţă, să te joci, s-o arzi la desene. Şi cu toate astea, tu, în natura ta de berbec, vrei să fii mare!

Până când te faci mare şi îţi dai seama că era mai bine să stai toată ziua în fund şi să construieşti lego. Dar ăsta nu-i un post despre ce frumos era când eram mici, ci despre om şi refuzul său de a-i asculta pe cei din jur. Când mă fac mare, vreau să-mi conving copiii că nu merită să-ţi doreşti să devii om mare, poate mă ascultă şi rămân copii.

… şi am realizat asta foarte târziu.

Aşa cum şi printul a ajuns să fie depăşit, din aceleaşi motive pe care le-am descoperit zilele astea.

Pentru că am stat în pat câteva zile „mulţumită” unei … viroze să-i spunem(?) – (deşi, dacă mă iau după tata, zilnic era alt diagnostic – vezi că poate să fie şi aia, vezi că şi porcina are simptomele alea, vezi că şi aia e cam aşa) –  am avut ocazia să mă uit la televizor. Mult. Şi am descoperit (sau mai bine zis mi-am amintit) de ce mă uit atât de rar la TV: pentru că n-ai ce să vezi. Şi aici nu vorbesc de sâni goi, acces direct, măruţă, capatos, badea-care-îl-înjură-pe-băsescu sau alte specimene. Nu. Eu zic aici de conţinutul nou pe care televiziunile îl furnizează zilnic.

Dacă stai o zi întreagă la TV, după primele 3 ore ai văzut absolut tot ce se putea. Ştirile sunt ACELEAŞI. Şi nu la modul că se tratează aceleaşi subiecte. Nu. Pe PRO de exemplu jurnalul de dimineaţă şi ăla de la prânz n-au avut decât o ştire sau două diferite. Iar seara toate la grămadă. Nu mai spun de realitatea şi antena 3 care dau over and over again cele 10 materiale pe care le au.

Eh şi problema nu vine de aici, dar ştiţi că era mitul ăla conform căruia doar la Discovery merită să te uiţi. Myth Busted, ca să zic aşa. De fapt, la Discovery e de ajuns să te uiţi vreo 2 ore pe zi. Pentru că în rest ori sunt chestii mai puţin interesante, ori se reiau Myth Busters, Grand Designs şi alte 2-3 emisiuni pe care le urmăresc. Adică e acelaşi episod şi de la 9 şi de la 15:00, şi seara de la 8 sau cât o fi…

Am încercat să combin şi animal planet, şi explorer, şi tot m-am plictisit. Nici măcar nu vreau material de calitate, vreau ceva nou. Nu pot să mă uit de 3 ori într-o zi la acelaşi episod din Grand Designs, sau să văd acelaşi reportaj de 5 ori.

Şi aici mi-a picat fisa: pe net suntem obişnuiţi cu informaţie fresh de 10 ori pe zi. Şi suntem obişnuiţi pentru că e posibil aşa ceva. Dacă la TV lucrează 10 oameni la un material, pe net pot lucra 2. Se duc pe teren, fac poze, video etc, se întorc, scriu, publish şi aia e. Dacă pe print sau TV mai durează o grămadă după ce jurnalistul a terminat de scris materialul, pe net trebuie doar să mai dai publish.

Ştiţi melodia Alinei Manole cu „Am un pitic…” ? Dacă n-o ştiţi, foarte urât din partea voastră. O găsiţi aici jos de tot la „următorul album”, pe pagina dedicată Alinei pe ÎnConcert.ro (mama ce self-promo nesimţit 😛 ). Eh, cum zice cântecu, aşa am şi eu un vecin „şi-l vreau fericit”. Numai că el nu ne vrea fericiţi :))

Omul ăsta  „devenit o obsesie a mea, sau dacă vreţi c-un termen mai modern – angoasa vieţii mele”, cum zice regretatul Toma.  Reiau. Omul ăsta renovează. Da, e banal, renovează; mai dă o gaură, două, zece. Nimic special. Nu fac scandal dacă omu trebuie să-şi găurească pereţii şi o face la ore rezonabile. Asta e, şi tata se mai crede meşterul casei din când în când.

Eh dar cetăţeanul ăsta renovează din august. Din AUGUST. Un apartament de două camere. Şi e o muncă constantă, nu ceva de weekend. Oh, nu. Zi de zi vin meseriaşii cu maşinile (un gip cam ca D.D.-ul Roxanei Radu şi un cielo) şi pleacă târziu în noapte. Ce-or face, numai ei ştiu. E drept că nu deranjează foarte mult. Dar nu pot să pricep ce poate omul ăla să renoveze atât. CE? Sunt două camere.

Am mai avut unul care şi-a renovat 4 luni garsoniera. Ziceam atunci că sigur şi-a făcut vilă din garsoniera aia. Ăsta cred că şi-a făcut palat. Cred că a excavat, a trecut de subsol şi are un complex turistic sub pământ. Altfel nu-mi explic ce poate să facă.

Ah, şi cară chestii. Are un Touareg cu care îşi plimbă tot felu de tâmpenii. Ba şi-a cărat uşa de la intrare, ba a plecat cu un vas de wc (!?), ba cu mobila de bucătărie… Ce-i drept, dacă ai Touareg, e normal să cari totul cu el, nu să dai banii pe o dubitză care să-ţi care prostiile. Ce dacă am piele în interior şi am dat 40.000 de euro pe el? Ce, bancheta aia din spate e rabatabilă degeaba?

Cred că îmi fac curaj şi îmi fac drum pe la el după ce termină. Să-l întreb de sănătate or something. Vă ţin la curent.

Unde-s zăpezile anemice de altădată?
Unde-s iernile alea în care plângeai după zăpadă?
Unde-s iernile în care te întrebai trist cum o să ajungă Moş Crăciun cu sania dacă nu e zăpadă?
Unde-s vacanţele de iarnă în care jucam fotbal pe pământul îngheţat?
Unde-s zilele de Crăciun cu 2-3 grade, pe care le confundai cu Halloweenul?

Nu ştiu, dar cu siguranţă îmi lipsesc!

E un citat pe care îl tot dau. Şi aici pe blog şi peste tot. Îl mai şi spun din când în când, ca să impresionez tipe 😛

Dar mă gândeam că merge la fix, azi când se punea la îndoială aspectul colectiv al acţiunilor din ultimele zile. Din păcate, el n-a putut fi probat, aşa că a rămas scris pe foi cu caracter oficial cum că aş fi singurul nebun şi că în spatele principiilor pe care le apăr stă de fapt frica de restanţă (ok, asta nu e scris, dar cam asta reiese).

Aşa au zis şi Marile Puteri la 1848 despre Revoluţia paşoptistă. Doar că atunci vocile celor care cereau autonomie erau mai puternice. Iată ce zicea Bălcescu, referindu-se la momentul istoric din ’48:

Revolutia de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fara trecut si viitor, fara alta cauza decat vointa intamplatoare a unei minoritati nationale. Revolutia generala fu ocazia si nu cauza revolutiei romane. Cauzele ei se pierd in negura veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trude, suferinte si lucrarea poporului roman asupra lui insusi.

Să-mi ziceţi când vă plictisiţi de citatul ăsta. Oricum, altul nu mai ştiu 😛

Azi am depus un memoriu la decan. Cu număr de înregistrare şi tot. Ca să fie treaba treabă.

„Am aşteptat patru seturi pân’ să intru-n audienţă dar cum persoana arbitra în deplasare, am intrat în prelungiri. În finală, m-a primit, i-am înmânat memoriul, şi după ce l-a studiat cu toată atenţia, mi-a făcut memoriul ghem. Am luat ghemul, deci am câştigat întâlnirea, şi am rămas la încălzirea cu lemne, c-aşa-i în tenis.”