Casual stuff

Am 21 de ani (mulţi înainte – mulţumesc). Merg la şcoală de la 6 ani, 11 luni şi 2 săptămâni. Dacă n-ar fi trecut de miezul nopţii, aş face un calcul extrem de matematic şi aş afla exact câte luni de şcoală înseamnă că am în spate. Aproximez 15 ani. Eh şi în 15 ani de şcoală, mi-a fost dat să aud de sute de ori întrebarea din titlul.

Nu putea să ameninţe FSLI-ul că intră în grevă, că hop apăreau colegi cu întrebarea magică. Nu putea să iasă pe post un lider Alma Mater, fără să planeze incertitudini. Oamenii ăştia mă disperă în continuare. Ieri nu-ştiu-cine a anunţat că face grevă. O parte din elevi stau acasă, sau nu fac ore, deşi merg ca proştii la şcoală. Dar noi, noi ce facem? Noi răspundem la întrebări tâmpite venite de la studenţi chiulangii (şi nici nu se pune problema de chiul, că facultatea oricum nu e obligatorie, cred că pur şi simplu le plac grevele).

Ăsta a rămas reflex din şcoala generală şi liceu. Cum era rost de absenţe motivate, pac! şi elevul grevist. Ăştia erau aşa pafarişti încât nu realizau că oricum se fac recuperări. Sâmbăta. Şi în niciun caz nu făceau diferenţa între învăţământul pre-universitar şi cel universitar.

Sper ca în următoarele două zile să nu mă mai întrebe nimeni dacă se face şcoală. Pe urmă terminăm şi sper că la master n-o să mai aud „se face şcoală mâine?”

mă urmăreşte. Dar dacă eu nu vă urmăresc pe voi, sunt neam prost.

Pe twitter zic. Asta cu urmăreala pe twitter e mai ceva decât împrietenirea de pe facebook. Aşteptăm cu interes „spotuleţe” de la McCann în care să vorbească Paul Ipate despre urmăreală (şi bineînţeles, site-ul MareaUrmăreală.ro).

Dacă ne urmărim reciproc pe twitter nu înseamnă că suntem prieteni. În acelaşi timp, dacă nu ne urmărim, nu înseamnă că nu suntem prieteni. Texte de tipul „nu mă mai urmăreşte X, de ce s-o fi supărat pe mine” sunt cel puţin amuzante. E foarte posibil să nu se fi întâmplat nimic în relaţia voastră live, ci doar respectivul să nu mai aibă chef să citească despre ce-a făcut Steaua, Liverpool şamd.

Când faci cunoştinţă cu cineva, nu e obligatoriu să-i dai şi follow. Da, jucăm un şah împreună, dar scrii ca un idiot, sau eşti agramat, aşa că prefer să interacţionăm doar în faţa tablei. În acelaşi timp, dacă dai follow (presupunând că e un om fain şi scrie chestii mişto), nu trebuie să te aştepţi la follow back de curtoazie. Pe mine mă enervează astea cel mai mult. Frate, lucrăm în acelaşi birou, nu pot să nu-i dau follow. Eh na. Watch me!

Sunt o grămadă de cazuri în care am cunoscut oameni şi am început să-i urmăresc după o tonă de timp. Pentru că atunci a început să-mi placă ce scriau. Cum ar fi să citiţi blogurile tuturor celor pe care îi ştiţi?

Deci urmăritul pe twitter nu e o chestie de etichetă. Însă sunt şi lucruri de bun simţ pe care trebuie să le faci. Dacă vrei să dai un DM, asigură-te că-l urmăreşti pe cel căruia vrei să-i comunici ceva. Ca să-ţi poată răspunde tot în privat, altfel ajungi la o situaţie ca în cazul Manafu.

Bonus, dacă X nu te mai urmărea, şi îţi dă din nou follow, nu trebuie să-l tragi la răspundere: „ahaa, deci nu mă mai urmăreai, ticalos mic”. E valabil şi pentru unfollow „ia uite, X nu mă mai urmăreşte” –> aşa nu!

Şi cea mai tare: „Nici nu-l mai urmăresc pe X, i-am dat unfollow” ei na, l-ai pedepsit.

Sunt câteva chestii de common sense, nimic special, dar am simţit nevoia să le scriu aici.

sau altfel spus „lecturi rutiere”

Sâmbătă a avut Andreea ideea să mergem la some-aviatic-stuff în Giurgiu. Văzuse pe Metropotam şi cică ar fi fost mişto. Cu ocazia asta am descoperit că dacă vrei să ieşi din Bucureşti şi nu vrei s-o iei pe DN1 sau pe cele două autostrăzi, n-ai indicatoare. Aşa că ne-am rătăcit în Bucureşti. Mă rog, pe centură. 3 bucureşteni, într-o maşină care a mâncat asfalt de Bucureşti zeci de mii de kilometri, ne-am învârtit destul de mult până am ieşit pe E85.

Dar odată ajunşi pe drumul bun, am început să recităm poezii de pe telefonul mobil cu un entuziasm care l-ar face invidios şi pe Ciubotaru. A fost ziua Coşbuc, cu Paşa Hassan, El Zorab, Moartea lui Fulger, Noi vrem pământ şi.. altele.

Au urmat şi discuţii pe tema fiecărei poezii, de parcă eram în liceu.

N-am ajuns la mittingul aviatic, dar am recitat poezii şi tind să cred că avioane o să văd mai curând decât o să citesc poezii.

Probleme cu telefonul. În câteva luni P1i-ul meu împlineşte 2 ani. Şi cu această ocazie m-am pricopsit cu o eroare. Nu-mi mai intră SMSurile în timp real, ci doar după ce repornesc telefonul. După ce azi am facut backup, resoftat, restaurat backupul, etc. m-am trezit ca eroarea persistă. E puţin aiurea că trebuie să repornesc telefonul periodic, dar până îl duc în service n-am altă variantă.

Iar alt telefon cu touchscreen şi qwerty şi toate minunile nu mai am, aşa că o să stau fără mail şi twitter mobil şi toate astea cât o să fie în service. Partea bună e că tocmai am descoperit garanţia şi aveam 24 de luni, care se împlinesc în iunie.

Pauză pentru o scurtă recapitulare: Laptopul Dell mi s-a stricat cu 3 luni înainte de expirarea termenului de garanţie; laptopul HP cu vreo lună înainte şi l-am dus fix în ziua care expira; celălalt telefon pe care îl folosesc tot cam cu o lună înainte, iar ăsta cu 4 luni înainte. Măcar am noroc 😀

Concluzie: Până îmi rezolv problemele mă găsiţi pe mail, prin DM pe twitter, pe telefon sau prin SMS pe celălalt telefon. Dacă nu aveţi numărul înseamnă că vă rămân celelalte variante 🙂

LE: Ar fi mai simplu să-mi iau alt telefon. Doar că nu sunt pregătit psihic să fac acest pas :)) Sunt foarte conservator şi mi-ar fi greu să mă obişnuiesc cu alt telefon. De obicei când le schimb e o perioadă în care mă acomodez cu gândul ;))

Latest Edit:  S-a rezolvat. Am fost constrâns să-mi şterg inboxul şi acum totul intră perfect. Dar SMSurile mele? :(( Adrese, numere de telefon şi cine ştie ce alte informaţii preţioase. BINE că am backup 😀

Pe vremuri ne bucuram să mergem la biserică de Paşti. Şi hainele noi ne stăteau aşa bine, şi mirosul de primăvară, şi masa atât de bogată. Iar în noaptea de Înviere mergeam la biserică şi  luam lumină.

Acum la biserică e aglomeraţia de pe lume pentru că mulţi „credincioşi” se duc cu maşina aproape până în altar. Iar lumânările simple, de ceară, nu mai folosesc nimănui. Dacă se sting şi pierdem lumina? Aşa că investim în lumânări tot mai sofisticate, cu căpăcel, paravan, paratrăznet şi senzori de ploaie.

Televiziunile nu se mai mulţumesc să transmită doar de la Patriarhie. Nu, acum trebuie să transmită şi de la Mănăstirea X, şi de la biserica Y şi din ardeal, şi de la Episcopia Banatului şi de peste tot. Iar transmisiunea trebuie să fie cât mai complexă. Cu unghiuri cât mai variate, cu feţe smerite alternând cu părţi din biserică, icoane şi preoţi.

Iar peste toate, transmisia de la Patriarhie. Care s-a transformat într-un spectacol mediatic. Dacă până acum era doar o slujbă, care întâmplător era filmată, ca să vadă şi enoriaşul de acasă, acum avem tot felul de cadre de parcă ar filma pentru un DVD Best Of Învierea Domnului. Azi-noapte i-am văzut pe preoţi, în frunte cu IPF Daniel, Patriarhul BOR (vă plac prescurtările astea, nu? şi mie) mai preocupaţi de cor, lumânări, aşezarea scenică şi întreaga vedere de ansamblu, decât de slujbă în sine. Mai preocupaţi de faptul că îi vede întreaga ţară, decât de faptul că îi vede Dumnezeu.

M-a dezamăgit profund ce-am văzut la Patriarhie. De la an la an totul e mai organizat, corul e mai „antrenat”, rugăciunile se spun pe mai multe voci, microfoanele sunt mai multe şi mai colorate. Preoţii ţin microfonul în mână, în loc să ţină Evanghelia.

Ca spectacol mediatic, transmisia de la Patriarhie a evoluat foarte mult faţă de anii trecuţi, dar la nivel spiritual au pierdut enorm.

Iar totul a culminat pe posturile de ştiri cu ediţii speciale şi invitaţi în platou. Care invitaţi nu pricep ce căutau acolo în loc să ciocnească un ou roşu cu familia…

Priveam teancul de CDuri luate împreună cu Gazeta. Privindu-l, am realizat că am rămas doar cu CDul, în timp ce ziarele au ajuns la gunoi. Fără să fie deschise. Ce sens avea să le răsfoiesc dacă îmi fac online selecţia şi văd ştirile seara.

Şi atunci de ce au scos băieţii ăştia CD cu un ziar pe care oricum nu-l citeşte nimeni? Pentru că la un tiraj de X sute de mii de exemplare, Tolo poate să ceară dublu pe un full page. Iar artiştii vor să beneficieze de distribuţie. Dar n-ar fi mai simplu să nu ne mai bage pe gât şi gazeta lor care ajunge la coş şi să transformăm tarabele de ziare în magazine de muzică şi cărţi? Că oricum doar asta se vinde. Conţinutul hârtiei pe care ne-o dau la pachet nu interesează pe nimeni.

Iar situaţia asta e ca pe vremea lu’ Ceauşescu, atunci când îţi băgau pe gât vreo carte de doi lei, dacă voiai sa-ţi iei un „Cel mai iubit dintre pământeni” sau un roman de Rebreanu.

Şi cum noi am crescut cu Biblioteca pentru toţi şi colecţia Lyceum (moştenite de la părinţi), ăştia micii vor citi după Biblioteca Adevărul şi vor asculta CDurile Gazetei.

Puţin mai devreme de data asta, reiau ce ziceam aici, într-o variantă mai web 2.0.

Fie ca RTurile şi replyurile să vă ocolească. Fie ca Wallul vostru să rămână gol, lipsit de urări de bine. Fie ca TweetDeckul vostru să nu se umple de „Hristos a Înviat!” la 00:00 şi nici de TwitPicuri cu „lumină.jpg” sau „ouă_roşii.jgp”. Fie ca filmele la care vă uitaţi să nu fie tot Iisus din Nazaret şi Patimile lui Hristos.

Fie ca şi anul ăsta să lăsaţi aifoanele şi aipadurile de-o parte, lângă blackberiuri şi să sărbătoriţi măcar pentru o vreme fără tehnologie. Acum că am învăţat să nu mai trimitem SMSuri de sărbători, hai să învăţăm să nu mai scriem felicitări nici pe twitter sau facebook. Ca să fie bine, ca să nu fie rău.